O călătorie la capătul morţii, aşa se poate parafraza titlul romanului de debut al nemţoaicei Jasmin Schreiber (n. 1988), Groapa Marianelor, Rao, 2023, sau, pentru un plus de exactitate, de la un capăt la altul al morţii. Deloc întâmplător, întâlnirea protagoniştilor – Paula, neconsolata sora mai mare a lui Tim, înecat la 10 ani, şi Helmut, octogenarul ros de cancer la plămâni în fază terminală – are loc noaptea într-un cimitir, unde fata vine să se reculeagă la mormântul fratelui, iar bătrânul să fure urna cu cenuşă a fostei sale soţii sale, Helga, căci – nu-i aşa?! – trebuie să-şi ţină promisiunea, de-a o mai duce o ultimă oară la munte.
Şi astfel, pleacă la drum – fără întoarcere, al lui Helmut; de revenire la viaţă, al Paulei – cu o rulotă pentru cumpărarea căreia, în secret faţă de Helga, bătrânul a făcut economii, traversând timp de-o săptămână întreaga Germanie, oprindu-se pe ici-colo, pentru a ajunge în cele din urmă în casa părintească a lui Helmut, dintr-un cătun montan austriac, unde povestea de dragoste a lui Helmut & Helga a început, mulţi ani în urmă. În fiecare zi, Helmut şi Paula – la care se adaugă căţeaua Judy, o vreme şi găina Lutz, culeasă pe drum, fără s-o punem la socoteală pe Helga, mai exact, cenuşa ei din urna dezgropată noaptea din cimitir – trebuie să facă faţă unor noi încercări, dar mai cu seamă să-şi pregătească ieşirea din scenă, nu înainte de a fi risipit cenuşa Helgăi pe mormântul părinţilor săi(Helmut)/ să revină la viaţă, după ce arde simbolic tricoul primit în dar de la fratele său (Paula). Memorabile, dialogurile lor:
„– Arătaţi ca o tânără care se gândeşte neîntrerupt la moarte, chiar la propria moarte. Doriţi să muriţi?
– Eu… Da! (…)
– Vreţi să muriţi? repetă Helmut întrebarea.
– Tocmai v-am spus asta.
– Sau… mă întrerupse el iarăşi. Pur şi simplu nu mai vreţi să trăiţi.
– Nu este acelaşi lucru?
– Oh, nu! Absolut nu. (…) Eu cred că în cazul oamenilor care nu vor să trăiască este altceva. A nu vrea să trăieşti înseamnă să nu vrei să fii aici, pentru că este insuportabil. (…) Paula, sunteţi sigură, dar foarte sigură că vreţi să muriţi sau pur şi simplu să nu trăiţi?” (asta da, întrebare hamletiană!)
Şi dacă la începutul călătoriei lor Paula îşi spune: „Dacă tristeţea ar fi o limbă, acum întâlnisem pentru prima dată pe cineva care o vorbea la fel de bine ca mine, doar că alt dialect”, iat-o conştientizând la capătul drumului: „Mi se confirmă încă o dată că Helmut şi cu mine ne aflăm în aceeaşi barcă. Dacă mă gândeam la ce pierduse el, (…) îmi reveneau în faţa ochilor Christoph şi Helga, dar şi el pierduse o soră, cum eu pierdusem un frate. Cum suportase asta toată viaţa?”, pentru ca în cele din urmă să-şi răspundă sieşi răspicat: „Mi-a trecut prin minte ce noroc am avut să te am în viaţa mea. (…) Eram soră şi frate şi asta este ceva cu totul special. Tu ai plecat, dar m-ai lăsat în această lume ca pe o copie, tu fiind originalul. (…) Sunt locţiitoarea ta şi trebuie să mă ocup de ceea ce ai fi făcut tu.”
