În Franţa, romanul constituie o instituţie în sine, în vârful piramidei ierarhice; la fel cum, printre premii, Goncourt-ul deţine întâietatea. După ce a fost distins, în 1996, cu Premiul France Télévisions, iar în 2004 cu Premiul Femina, francezul Jean-Paul Dubois (n. 1950) obţine râvnitul Goncourt în 2019, cu Fiecare cu povestea lui, Litera, 2020, „cel mai nou roman al său (…), plin de o tandră disperare, [ce] ne lasă o dulce impresie de farmec irezistibil” (Culturebox).
Paul Hansen, fiul unui pastor protestant danez şi al unei franţuzoaice cinefile, acum bine trecut de 50, ispăşeşte o pedeapsă de doi ani într-o închisoare din Montreal, împărţind celula cu un membru al temutei bande de motociclişti Hell’s Angel acuzat de omor. „Detenţia lungeşte zilele, dilată nopţile, întinde orele, dă timpului o consistenţă păstoasă, vag dezgustătoare. (…) Puşcăria ne îngroapă de vii”. Ceea ce-l ajută să reziste în aceste condiţii dure sunt chiar umbrele dragi: a pastorului Johanes, a soţiei sale Winona şi a căţeluşei Nouk, apărându-i ca aievea în faţa ochilor, şi astfel în prim-plan ajung vieţile alor săi. Adevărate efigii, portretele de familie: „Cu timpul, (…) ajung să-mi spun că mama ar fi fost un tată extraordinar”; „Tata şi credinţa. Vorbea mult mai mult despre ea după ce o pierduse”; „Pe apă şi în aer, pe gheaţă sau în nori, Winona părea înzestrată cu aceleaşi aptitudini ca prietenul ei colibriul, capabilă să decoleze într-o clipită şi să zboare oriîncotro. (…) Era infinit de uşor să iubeşti o asemenea femeie”. Însă lucrurile se complică ori de câte ori aceste vieţi interacţionează – extraordinară puterea scriitorului de a le prinde în fraze răsucindu-se ca nişte lanţuri ADN: „Anul 1975, când am împlinit douăzeci de ani, a marcat sfârşitul unei lumi, al lumii noastre, al lumii Hansenilor, al lumii acestor oameni din nord şi din sud care făcuseră atâţia kilometri şi atâtea sacrificii ca să se unească, învăţaseră limbi necunoscute, cumpăraseră vehicule improbabile, făcuseră sex oricum, în felul lor, unul închizând ochii, celălalt nu, făcuseră un copil fără să ştie prea bine pentru cine şi de ce, propovăduiseră rolul lui Dumnezeu, îl programaseră pe cel al diavolului şi, aşa cum fuseseră puşi să promită, măturaseră în fiecare zi nisipul care se adună în faţa uşii lor, înduraseră totul până le ajunsese la os – ca să sfârşească separat, desprinşi, dezuniţi şi sfâşiaţi”. (Şi am trecut sub tăcere poveştile de familie, numeroase, dintre care cea a unchiului Winonei, indianul algonquin Nathorod, face cât un mit întemeietor al Lumii Noi!)
Fraza ce dă titlul cărţii aparţine lui Johanes, din ultima sa predică: „Vă cer doar să ţineţi minte o vorbă pe care o ştiu de la tata, care o folosea pentru a minimaliza greşelile celorlalţi: «Fiecare cu povestea lui.»”, după care „picioarele l-au părăsit şi [el] a căzut la pământ”. Altfel spus, Fiecare cu povestea lui este un ditamai pomelnic de familie de 250 de pagini, de neuitat.
15 februarie ’21
