Jelio Jelev (1935–2015), primul președinte al Bulgariei postcomuniste, a fost un om de o discreție proverbială. Era, cum se spune, self-effacing, refuza băile de mulțimi și panegiricele. A ținut piept regimului terorist al lui Todor Jivkov (1911–1998), a scris texte care sfidau totalitarismele de orice culoare. Dictatura a răspuns interzicându-i dreptul la semnătură și ținându-l sub urmărire permanentă. A fost hărțuit și calomniat. A fost unul dintre cei care au salvat onoarea intelectualilor bulgari atunci când mulți se prosternau și ridicau statuie unui tiran inept.
După năruirea regimului comunist, Jelio Jelev a ajuns liderul unei coaliții de partide și mișcări democratice, a devenit președintele țării. A susținut statul de drept în țara de la sud de Dunăre și a denunțat neo-comunismul. Reșapați, dar fideli tradițiilor lor antiliberale și anti-democratice, comuniștii l-au atacat și l-au sabotat constant, cât le-a stat în puteri. Însă Jelio Jelev a continuat să lupte pentru valorile în care a crezut. Nu-și făcea iluzii despre spinosul drum către democrație, dar refuza să cadă într-un negru pesimism sau vreun alt registru al dezamăgirii.
Aș vrea să lucrez, dacă timpul îmi permite, la o carte despre destinele disidenților în lumea post-comunistă. Mă gândesc la unii precum Václav Havel, Gábor Demszky, Jacek Kuroń, Karol Modzelewski, Zbigniew Bujak, Vytautas Landsbergis, György Konrád, Miklós Haraszti și, evident, Jelio Jelev, care au rămas loiali filosofiei disidente a libertății, universului său etic și valorilor societății deschise.
Dar mă gândesc și la alții care, asemeni unui Mihailo Marković în Serbia, fost disident neo-marxist din grupul Praxis(vezi și textul meu Convertiri, publicat anul trecut pe blogul Europa Liberă), persecutat sub Tito, a devenit ideolog al regimului populist și șovin al lui Slobodan Milošević. Mă gândesc și la alții care au ajuns să disemineze tot felul de teze naționaliste, asociindu-se cu cripto-fasciștii ori chiar cu neo-fasciștii. Moștenirea lui Jelio Jelev este așadar una nobilă și trebuie recunoscută drept parte a tot ceea ce înseamnă lupta pentru demnitate și onoare.
În anii în care era președinte, Jelio Jelev a vizitat Muzeul Memorial al Holocaustului din Washington. A vorbit acolo despre salvarea evreilor din Bulgaria în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, dar și despre deportările din teritoriile controlate de bulgari în ceea ce numim acum Macedonia. Jelio Jelev a avut o mare pasiune în viață, anume aceea a adevărului. Nu era un absolutist politic, dar credea în valoarea absolută a adevărului.
Nu vreau să-l comparăm cu Ion Iliescu - diferența în plan politic și etic este astronomică. Nu este nevoie să mai spun în favoarea cui. Iliescu a fost campionul neo-comunismului. Jelev a reprezentat liberalismul civic anticomunist. Pe scurt, vorbim despre ființe de pe planete ideologice diferite. Iată, de pildă, ce spunea Jelev într-un text publicat de revista Journal of Democracy în 1996 și reprodus sub forma unui mini-capitol într-un volum coordonat de mine în urmă cu exact douăzeci de ani, Revoluțiile din 1989. Între trecut și viitor (Iași: Polirom, 1999):
„Revoluțiile, chiar și cele de catifea, întâmpină rareori așteptările pe care le stârnesc. Dezamăgirea și pesimismul se strecoară pe nesimțite. Și aceasta atunci când realizăm că vechiul regim, al cărui clopot de înmormântare l-am bătut cu atâta nerăbdare, este încă în viață. Sentimentul euforic că totul s-a schimbat este urmat de o paralizantă suspiciune că nimic nu s-a schimbat”. (p. 277)
Cuvinte profunde, adevărate, la care merităm să reflectăm mai ales acum, când ne apropiem de aniversarea a trei decenii de la ceea ce-a fost annus mirabilis 1989...
