O carte plină de cruzime & poezie, dacă nu cumva de poezia cruzimii umane sui generis, romanul americanului originar dintr-o familie evreiască din Lodz, Polonia, Jerzy Kosinski (1933 – 1991), Pasărea vopsită, Litera, 2021, „o operă extraordinară şi o adevărată celebrare a voinţei individuale”, „mai presus de toate celelalte scrieri care-au rezultat după cel de-al Doilea Război Mondial” (Jonathan Yardley, The Miami Herald).
„Încercam să păstrez sentimentul de a fi viu pentru a mă folosi de el pe viitor” – este fraza unui băieţel evreu de numai 12 ani la momentul încheierii războiului, după ce că în 1939 „a fost trimis de părinţii lui, ca mii de alţi copii, la adăpostul unui sat îndepărtat”. Cum ar veni, din lac în puţ! – căci mai pretutindeni puştiul oacheş (în ochii multora, „pui de ţigan”) e bătut şi umilit, pus la munci grele şi hărţuit în fel şi chip, de bărbaţi şi de femei, dar şi de alţi copii săteni, uneori de-a dreptul bestial. Toate astea, de către salvatorii săi! (de unde, predat nemţilor, un soldat german ce trebuia să-l execute sumar îl face scăpat). Or, puştiul are fibră de supravieţuitor; nimic din ce se întâmplă nu-i scapă, şi chiar ajunge să înţeleagă cu mintea lui diabolica maşinărie (germană!) a lumii: „(…) După ce treceau trenurile, unul după altul, vedeam batalioane întregi de strigoi, cu feţele urâte şi răzbunătoare, ieşind în lume. Ţăranii spuneau că fumul din crematorii se ducea direct în rai, transformându-se într-un covor moale la picioarele lui Dumnezeu, fără măcar să le murdărească. Mă întrebam dacă era oare nevoie de atâţia evrei pentru a compensa lui Dumnezeu uciderea Fiului Său. Probabil că lumea avea să devină în curând un cuptor uriaş pentru incinerarea oamenilor”. Ceva mai înainte, păsărarul Lekh îi dă o altă lecţie teribilă – „alegea pasărea cea mai puternică (…) şi o vopsea pe aripi, pe cap şi pe piept în culorile curcubeului, până devenea mai colorată şi mai strălucitoare decât un buchet de flori sălbatice”, după care… o elibera, iar aceasta „se avânta spre stolul de păsări cafenii, care aştepta”. Spectacolul poate începe: „Pasărea vopsită zbura de la un capăt al stolului la celălalt, încercând în zadar să-şi convingă rudele că era de-a lor. (…) Cu cât mai zelos încerca să intre în rândurile stolului, cu atât era împinsă din ce în ce mai departe. Curând apoi, vedeam cum, una după alta, păsările o atacau sălbatic, smulgându-i penele. În scurt timp, silueta multicoloră îşi pierdea locul din înaltul cerului şi cădea la pământ”.
Puţin înainte de sfârşitul romanului, când în cele din urmă părinţii îl găsesc pe băieţelul lor, acum de 12 ani, într-un orfelinat, întreg tragismul titlului ajunge să iasă la vedere: „Nu puteam accepta ideea de a deveni brusc fiul adevărat al cuiva, de a fi mângâiat şi de a-i păsa cuiva de mine, de a fi nevoit să mă supun unor oameni nu pentru că ar fi mai puternici şi pentru că mi-ar putea face rău, ci pentru că erau părinţii mei şi aveau drepturi de care nimeni nu ar putea să-i priveze. Brusc, m-am simţit ca pasărea vopsită a lui Lekh, pe care o forţă nevăzută o împingea către neamul ei”.
26 septembrie ’22
