Linkuri accesibilitate

Jo NESBØ. Fiul


O lectură asemenea unei sărituri cu schiurile de pe-o trambulină gigantică, sport la care norvegienii excelează.

Nu sunt un mare cititor de romane poliţiste, dar promisiunea unei capodopere – de la New York Times citire: „Norvegia se laudă cu trei nume care au marcat definitiv cultura lumii: Henrik Ibsen, Edvard Munch şi Jo Nesbø, maestrul genului crime” – m-a făcut să pun mâna pe Fiul, de Jo Nesbø, Ed. Trei, 2018, iar lectura a fost asemenea unei sărituri cu schiurile de pe-o trambulină gigantică, sport la care norvegienii excelează.

550 pag. de adrenalină pură, cu o „galerie de personaje demnă de romanele lui Dickens” (New York Times Book Review) ce fac fabula cu atât mai pasionantă, cu cât nimeni nu este ce pare a fi, iar răsturnările de situaţie sunt tot atâtea piste noi ale unei investigaţii ce se-ntoarce, în cele din urmă, împotriva celor care au pornit-o. Începutul însă nu promite mare lucru: un tânăr drogat din Închisoarea de Maximă Siguranţă Staten pe nume Sonny Lofthus urmează să-ţi asume o crimă pe care n-a săvârşit-o – de unde ispăşeşte o pedeapsă de 12 ani pentru alte două omoruri (n-are nici o treabă cu ele!) – pentru „o doză asigurată” de heroină; or, confesiunea unui deţinut îi deschide ochii: în schimbul promisiunii de a-i fi cruţată familia, tatăl său poliţist lăsa, cu 12 ani în urmă, un bileţel de adio în care mărturisea că el ar fi „cârtiţa”, după care a fost „împuşcat de la mică distanţă, cu pistolul lui”, ca să aducă a sinucidere. Şi fiindcă în închisoare Sonny „devenise un fel de confesor al celorlalţi deţinuţi, cineva căruia îi puteau încredinţa orice”, în plus mai şi acordând iertare („Fie ca toţi zeii pământeşti şi cereşti să se îndure de tine şi să-ţi ierte păcatele”), se-nţelege că ştie toate tenebrele lumii interlope, în strânsă legătură cu unii judecători & poliţişti sus-puşi. Astfel pune la cale o evadare, iar odată ajuns la libertate, începe vânătoarea de capete, făcând-o pe justiţiarul, ceea ce face ca mass-media să-l supranumească „Buddha Spadasinul”. În cele din urmă, însuşi Geamănul, capul lumii interlope, se arată neliniştit: „Existau patru scenarii şi trei erau rele. Scenariu rău numărul unu: Sonny i-a ucis pe Agnete Iversen, Kalle şi Sylvester şi avea să continue să-i ucidă pe toţi cei care lucrează cu ei. Scenariu rău numărul doi: Sonny e arestat, mărturiseşte şi dezvăluie numele adevăraţilor ucigaşi din crimele pentru care fusese închis. Scenariu rău numărul trei: în absenţa mărturisirii băiatului, Yngve Morsand e arestat pentru uciderea soţiei sale, nu rezistă presiunii şi spune poliţiei ce s-a întâmplat în realitate. (…) Al patrulea scenariu, singurul bun, este foarte simplu: găsirea şi uciderea băiatului…” (p. 327-328). Atât că nici „Buddha Spadasinul” nu stă cu mâinile în sân, iar desprinderea de trambulină & zborul (vertiginos!) se întâmplă pe ultimele o sută şi ceva de pagini, când toate se dau de-a cura-n cap – de citit cu sufletul la gură.

Mai mult decât un detectiv, Fiul e o carte cu bătaie lungă, şi asta deoarece „simbolismul religios oferă o aură profundă acestui roman pasionant” (Wall Street Journal).

18 martie ’19

XS
SM
MD
LG