Au trecut mai bine de două secole de când John Adams (n. 30 octombrie 1735–d. 4 iulie 1826) pierdea președinția Statelor Unite în favoarea prietenului și dușmanului său politic de-o viață, Thomas Jefferson, retrăgându-se apoi din viața politică.
Apucase să fie al doilea președinte american, vreme de un mandat, fusese unul din cei mai iscusiți și energici Părinți Fondatori, primul mare naționalist american și probabil cel mai influent arhitect al guvernului și identității nou-createi națiuni. Tot Adams a demonstrat un înalt nivel de integritate, pe care puține personalități publice americane l-au atins. A părăsit Casa Albă în 1801—după ce fusese și primul locuitor al acesteia, vreme de patru ani, începând cu 1797—spunând că are conștiința „curată ca lacrima”. Cu toate acestea, John Adams nu a atins vreodată statutul mitologic al marilor săi contemporani, George Washington, Benjamin Franklin sau Thomas Jefferson.
Devenise evident încă din timpul vieții sale că nu va avea parte de adulația de care se bucurau aceștia. Un alt factor ar fi putut fi, deși pe nedrept, chiar prezența fizică și comportamentul lui Adams. De înălțime medie și vădit corpolent, John Adams făcea o impresie comică pe care limba și temperamentul lui slobode n-o ameliorau. Nu avea ținuta romană a lui Washington și nici atrăgătoarele defecte fatale ale lui Jefferson. Virtuțile lui Adams erau burgheze, fără vreun farmec special. Și nici nu a capitalizat de pe urma neatrăgătorului său fizic, precum făcuse Benjamin Franklin, creându-și vreo mască publică simplă, nesofisticată, autentic „americană”. Simțea în mod natural aversiune față de orice poză publică. Putea fi elocvent, dar era în chip fatal deficitar în toate calitățile importante ale reticenței politice, capitol la care, atât Washington, cât și Jefferson excelau din plin. Adams a înțeles toate acestea, dar ceea ce-a numit „darul tăcerii” a părut să-l depășească.
Așa stând lucrurile, au fost cu totul altele motivele pentru care Jefferson și nu Adams a răsărit ca noul bărbat de succes al Americii. Jefferson era un visător și un vizionar cu un talent unic de a da glas la tot ceea ce America dorea să creadă/audă despre ea însăși, în vreme ce Adams era un realist care recunoștea fatalele limitări pe care natura umană trebuie să le impună cu necesitate potențialului uman. Adams privea spre urâta lume veche, Jefferson spre minunata lume nouă, și se înțelege de la sine de ce mesajul jeffersonian devenise infinit mai atractiv.
Atitudinea față de Revoluția Franceză (1789) poate fi un exemplu tipic al diferențelor dintre cei doi. Adams, asemeni contemporanului Edmund Burke, a anticipat corect, încă din primele zile ale revoluției, vărsarea de sânge și tirania care i-au urmat. Era, de asemenea, extrem de sceptic cu privire la ideologia care o stârnise. Îi disprețuia pe filosofii francezi cu naiva lor încredere în Rațiune. Jefferson, pe de altă parte, a îmbrățișat cu tenacitate o perspectivă optimistă asupra rezultatului revoluționar, senin în convingerea că violența nu era altceva decât un necesar și chiar dezirabil agent de curățare. Un scurt fior pe șira spinării și ne amintim că Jefferson se trăgea, de fapt, dintr-o tulpină a radicalismului doctrinar american care, într-o bună zi, avea să tolereze și chiar să închidă ochii la campaniile genocidare ale lui Mao și Stalin...
Pare evident că fiecare epocă și fiecare loc își aleg eroii de care au nevoie, și, pentru nou-născuta republică americană la început de secol XIX, pusă pe cucerirea totală a continentului, plină de încredere și vigoare, a fost viziunea lui Jefferson despre virtutea americană și infinitul potențial cea care a prevalat. Jefferson a simbolizat mereu eliberarea individuală, Adams, fixarea limitelor. Istoricii au știut mereu că John Adams era un star, însă nu și americanul de rând.
Înainte de a deveni primul locuitor efectiv al Casei Albe, John Adams a fost și vice-președintele lui George Washington vreme de două mandate. Federalist asemeni predecesorului său în Biroul Oval, a privit cu neliniște emergența republicanilor radicali sub Jefferson și a federaliștilor radicali sub adversarul său intern, Alexander Hamilton. S-a distanțat într-atât de mult de facțiunea Hamilton încât, până la finalul președinției sale, rămăsese federalist doar cu numele.
Există însă și argumente solide contra lui Adams, în special susținerea arătată acelor legi împotriva străinilor intitulate The Alien and Sedition Acts, pentru care a și fost permanent criticat. Deși președinția sa a fost, în general, un succes, evitând inclusiv un război cu Franța, a rămas, după cum a admis-o el însuși, un politician nu tocmai înzestrat. Chiar și așa, Adams a fost suficient de curajos prin adoptarea anumitor aspecte ale constituției britanice în pofida dezgustului general pentru tot ceea ce era englezesc. Statele Unite, la a căror coagulare a contribuit și John Adams, au devenit în timp, dintr-o națiune nouă, una din cele mai vechi republici ale lumii. Contribuția sa la această evoluție, deși nu i-a urmat întotdeauna liniile de viziune, trebuie consemnată.