Să-l urmăm pe britanicul Jonathan Harris (n. 1921), autorul studiului Constantinopol. Capitala Bizanţului, Baroque Books & Arts, 2020: „Metoda cea mai bună de a gusta amestecul îmbătător de farmec lumesc şi evlavie religioasă trăit de vizitatorii Constantinopolului bizantin este să urmăm calea pe care ar fi străbătut-o ei pe la 1200 d. Hr., când oraşul era la apogeu, şi să luăm în considerare ce ar fi văzut şi, poate şi mai important, ce ar fi simţit. Au existat şi există două căi de a te apropia de Constantinopol: pe uscat şi pe mare. Amândouă te ajutau să anticipezi în chip amuţitor ce va urma.” Iar de urmat, urmează 12 capitole dense – de la „Oraşul minunilor” la „Constantinopolul bizantin de astăzi” –, însumând 400 de pagini de „mit şi legendă, istorie şi poveste”, la care se adaugă alte 50, cu Lecturi suplimentare, Bibliografie şi Indice. Altfel spus, „chiar dacă vizitatorul ar fi să se întoarcă zi de zi şi ar vedea tot ce se poate, în ziua următoare tot ar fi multe splendori noi de văzut”.
Iată cum apare oraşul în ochii unui călător occidental de la sfârşitul secolului al XI-lea: „Vezi mii de oameni înveşmântaţi în straie doar de mătase şi mai vezi mulţi de credinţe diferite, vorbind limbi diferite. Aici locuiesc greci, dincolo armeni, în acest cartier stau sirieni, în celălalt, lombarzi. Englezii, numiţi şi varegi, trăiesc într-un loc, dacii într-altul, iar ceva mai departe amalfitanii. Francezii, evreii şi pecenegii au şi ei case în oraş. (…) Astfel, acest oraş nobil este mai uluitor decât toate celelalte din lume prin aur şi argint, marmură şi plumb, mantii şi mătăsuri şi o mare slavă omenească, e un oraş a cărui slavă sporeşte prin moaştele sfinţilor pe care le are şi mai ales prin sanctuarele Domnului nostru Iisus Hristos…”
Şi iată-l şi pe „ultimul mit al Constantinopolului” – şi suntem abia la Cap. 8, Outdiderii (din 12) – care „presupune că pentru a fi cu adevărat «roman», romeu, adică bizantin, trebuia să posezi anumite atribute. Bizantinul era bărbat; heterosexual; creştin ortodox, potrivit definiţiei date de cele şapte sinoade ecumenice; în deplinătatea facultăţilor fizice şi vorbitor de greacă, preferabil în forma oficială a limbii…” (Între timp, imaginea – şi, implicit, mitul – oraşului a fost reflectată în nenumărate cărţi de călătorie, în diverse limbi, dar şi de ficţiune, bunăoară în creaţia turcului în-Nobel-at Orhan Pamuk, al cărui Istanbul în ediţie românească a apărut la Polirom.)
Scos recent în eleganta colecţie Savoir-Vivre a Editurii (fashion!) Baroque Books & Arts, Constantinopolul lui Jonathan Harris trebuie cetit cu luare aminte, în nici un caz doar răsfoit ca pe-un ghid turistic – numeroase comori şi minunăţii abia aşteaptă să fie (re)descoperite!
5 aprilie ’21
