Linkuri accesibilitate

„Jos intelectualii!”


Mineriada din iunie fusese pregătită de ofensivele urii derulate la Televiziunea Română (ce-și zicea „Liberă”) condusă de Răzvan Theodorescu (adjunctul său era fostul colaborator al Securității, Emanuel Valeriu; pentru infiltrările Securității, vezi volumul de memorii al Ioanei Măgură-Bernard apărut la Curtea Veche acum mai mulți ani). Se miza pe instincte șovine, pe anxietăți, nevroze și fobii colective. Se cultiva deliberat amnezia, resentimentul și ignoranța. Caracteristicile noului regim erau: anti-capitalismul, anti-pluralismul, anti-liberalismul, anti-occidentalismul și anti-intelectualismul. Era, de fapt, o combinație de fascism rezidual și bolșevism camuflat. Când Iliescu a adus la putere Patrulaterul Roșu, am scris împreună cu Mircea Mihăieș un articol în trimestrialul londonez East European Reporterdespre restaurarea infamiei.

Începând din 1990, s-a purtat o campanie mizerabilă împotriva acelor intelectuali legați de tradiția păltinișeană. Aș lărgi subiectul, spunând că a fost și este vorba de atacuri împotriva moștenirii lovinesciene (E. Lovinescu, dar și Monica Lovinescu). Cineva ar trebui, poate, să facă o „arheologie” cât mai profund documentată a acestor ofensive anti-culturale. Poate că detonatorul a fost apariția Apelului către lichele al lui Gabriel Liiceanu (decembrie 1989), ori înființarea editurii Humanitas cu al său program de proces al comunismului pe calea cunoașterii, a cărților, ori formarea GDS-ului, ori Proclamația de la Timișoara din martie 1990. Cel mai probabil, toate patru. Nomenklatura trăia sub semnul angoasei, nu putea suporta contestația permanentă. Trebuia găsită o armă pentru ceea ce ei numeau „nimicirea dușmanului”. Cu mult înaintea unor forumuri și bloguri securiste, România Mare, Azi, Dimineața, Europa, Totuși iubirea și alte asemenea imunde publicații își făceau un titlu de glorie din insultarea lui Andrei Pleșu și a lui Gabriel Liiceanu, apoi a lui H.-R. Patapievici.

Vă mai amintiți campaniile din Ziua a lui Sorin Roșca Stănescu împotriva lui Gabriel Liiceanu, a lui Mihai-Răzvan Ungureanu, a lui Andrei Pleșu, a lui Teodor Baconschi? Editorialiștii de la Ziua tăceau chitic. Nu mi-o amintesc pe profesoara Zoe Petre protestând împotriva ignominiilor semnate Spânu împotriva lui Gabriel Liiceanu. Vă mai amintiți campania „Antenelor” și a Jurnalului Național împotriva ICR și a lui Horia Patapievici? De defăimarea maniacală a Corinei Șuteu și a întregii activități a ICR din New York? În mai 2006, acel ziar publica pe prima pagină un text absolut aberant împotriva mea, o mostră de ceea ce se cheamă reptile journalism, cu titlul „Agentul Volodea” (semnat de un personaj care s-a dovedit apoi că fusese informator al Securității). Ulterior, SRS și-a cerut scuze public, dar infamia avusese loc. Discursul urii despre care a scris Gabriel Liiceanu s-a insinuat cu perfidie în ceea ce se numește mainstream. În România de azi este cool să urăști. Civilitatea și decența se află, de ani de zile, sub asediul a ceea ce Andrei Pleșu a numit obscenitatea publică. Veleitarismul nătâng exultă obraznic.

Gravissim este când se pune sub semnul întrebării, de către alți intelectuali, chiar onoarea colegilor lor. Când oameni care își fac datoria față de valorile în care cred, pe care și le asumă onest, fără urmă de echivoc, sunt numiți „sinecuriști”, „camarilioți”, „pupincuriști”, „lingăi”, „trompete prezidențiale”, „oportuniști pentru eternitate” și câte altele. Când lui Mircea Cărtărescu i se nega cinstea intelectuală pentru că îndrăznise să scrie exact ceea ce gândește. Nu s-au auzit prea multe obiecții din zonele care observă cultura la stupefianta degradare a discursului public pe diversele antene. S-a tăcut însă mâlc în ce-i privește pe toți cei care au semnat „Apelul” în favoarea lui Crin Antonescu și care n-au găsit de cuviință să-și exprime minime rezerve în momentul în care liderul penelist a fraternizat cu PSD-ul.

Citiți Adevărul din perioada Darie Novăceanu și veți găsi lucruri înspăimântătoare pe linia demonizării și stigmatizării intelectualilor critici (inclusiv Doina Cornea, Ana Blandiana, N. Manolescu, Petre Mihai Băcanu, Gabriela Adameșteanu, Octavian Paler, Gh. Grigurcu, Andrei Cornea, Smaranda Enache, chiar și Stelian Tănase). Se reluau sintagmele otrăvite din paginile Săptămânii și ale Luceafărului lui Fruntelată &Co. În Azi, un jurnalist fesenist de frunte scria atunci că „GDS-ul este cea mai nocivă coloană a 5-a din istoria României”. Deci nu PC din România, secție a Internaționalei Comuniste, ci GDS!

Ceea ce s-a petrecut în ultimii ani, în special după 2007, a fost, cum a scris Horia Patapievici, ocuparea centrului de către voci extremiste, migrarea unor intelectuali aparent onorabili în direcții unde nu te-ai fi așteptat să-i găsești vreodată. Ecourile acestor abdicări se traduc în poluarea atâtor spații de exprimare publică. Tocmai din acest motiv, cum spuneam, numeroși intelectuali publici au ales să tacă, iar mulți oameni decenți au încetat să mai scrie pe forumuri. Mă îndoiesc însă că acesta este răspunsul la fenomenul discutat aici. Tăcerea nu este nicicând soluția, ci doar perpetuarea problemei.

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG