Linkuri accesibilitate

Juan Gabriel VASQUEZ. Forma ruinelor


„Succesorul de drept” al lui Gabriel Garcia Marquez...

„Singura consolare (…) a fost să-mi dau seama pe loc că te-ai născut vaccinat împotriva realismului magic”, fraza columbianului Juan Gabriel Vasquez (n. 1973) – „succesorul de drept” al lui Gabriel Garcia Marquez – e din Forma ruinelor, Polirom, 2018, iar romanul se vrea, dacă nu o replică la Un veac de singurătate, cel puţin o despărţire de Maestru cum scrie la carte.

„Oasele astea nu mai sunt probe criminalistice de foarte mult timp. Sunt pur şi simplu rămăşiţe, nişte ruine omeneşti, da, ruinele unor bărbaţi plini de demnitate. Aceste ruine omeneşti amintesc de greşeala trecutului, iar cândva fuseseră şi profetice”, tranşează naratorul, după ce că se prinde în sfârşit să scrie cartea dorită de Carlos Carballo, care „voia să înalţe un mausoleu de cuvinte pentru tatăl său şi ţinea neapărat ca ultimele două ore din viaţa sa să fie documentate aşa cum înţelegea el, pentru că astfel tatăl său nu numai că ar avea un loc în lume, dar ar avea şi un rol în istorie”. Or, tânărul de numai 24 de ani César Carballo – cel căruia, cu doar câteva luni înainte „când [i] s-a născut copilul, nu i-a fost greu să-i pună numele Carlos Eliécer” – se numără printre martorii asasinării liderul liberal Jorge Eliécer Gaitan, în ziua fatidică de 9 aprilie 1948, şi chiar plăteşte cu viaţa. De unde şi obsesia lui Carlos – adevărat fiu al tatălui său! –, deja la vârsta senectuţii, de a face lumină în cazul asasinatului lui Gaitan, la fel cum un alt personaj al cărţii – tânărul Marco Tulio Anzola – vrea să-i tragă la răspundere pe adevăraţii asasini ai generalului Rafael Uribe Uribe, „lider incontestabil al Partidului Liberal, model pentru personajul Aureliano Buendia” (din Un veac de singurătate), lovit în cap cu toporişca pe 15 octombrie 1914 – sinistră simetrie între aceste două omucideri ce-au antrenat, şi într-un caz şi-n altul, alte mii de morţi!

Scurt pe doi, „Pus în faţa acestei revelaţii, (…) scriitorul răspunde în singurul fel în care e în stare s-o facă: scrie o carte. (…) «Când ne contrazicem cu alţii, facem retorică», spunea Yeats. «Când ne contrazicem cu noi înşine, facem poezie”. Dar ce se întâmplă când cele două dispute au loc în acelaşi timp, când cearta cu lumea e o reflectare sau o transfigurare a disputei subterane şi constante pe care o avem cu noi înşine? Atunci scriem o carte ca asta pe care o scriu acum” – şi pe care tocmai am cetit-o pentru Domniile Voastre.

29 aprilie ’19

XS
SM
MD
LG