În cele 72 de minute ale filmului Utøya, 22 iulie i se vede doar o singură dată figura schematică, o umbră în plină vară. Este ziua de 22 iulie 2011, ziua atentatului comis de extremistul de dreapta Anders Behring Breivik, în urma căruia au murit 77 de oameni. Regizorul norvegian Erik Poppe încearcă să transpună întîmplările de atunci, reconstituind panica declanşată între tineri, aflaţi într-o tabară, organizată de Partidul Social-Democrat Muncitoresc (AUF), pe insula Utøya, după ce s-au auzit primele împuşcături. Filmul durează exact cît a durat masacrul comis de autoproclamatul salvator al Apusului Creştin, luptător contra islamizării Occidentului şi marxismului cultural.
În centrul filmului se află Kaja (interpretată fulminant de Andrea Berntzen). Camera de filmat o urmăreşte în diverse ipostaze, reproducînd astfel panica, groaza, nesiguranţa colectivă şi frica de moarte de care sînt cuprinşi tinerii. În acest film tulburător nu e nicio secvenţă în plus. Această performanţă îi reuşeşte regizorului pentru că a renunţat la montajul clasic, filmînd, cum s-ar zice, totul într-o bucată.
Umbra fantomatică a lui Breivik vrea să sugereze ideea că extremismul este pe cale de a se răspîndi şi devine o ameninţare real existentă în Europa.
Evoluţia politică din diversele ţări europene îi dau dreptate regizorului norvegian. Discursul ideologic dement al lui Breivik, un admirator al voivodului Vlad Ţepeş, al organizaţiei Noua Dreaptă (cu o filială în Moldova) şi al Partidului România Mare (PRM), cuprins într-un „Manifest”, se regăseşte astăzi în diferite variante în declaraţiile şi scrierile unor radicali de dreapta şi ultraconservatori fundamentalişti care şi-au propus să lupte contra corectitudinii politice şi multiculturalismului, contra islamizării, migranţilor, declinului demografic, homosexualilor sau contra marxismului cultural - (pentru care radicalii de dreapta şi neo-legionarii din spaţiul lingvistic românesc au inventat mai nou formula: sexomarxim).
Tot în programul principal al Berlinalei a rulat un al doilea film în care se tematizează terorismul. Este vorba despre pelicula regizorului brazilian, José Padilha, 7 zile în Entebbe. În această coproducţie americano-britanică se reconstituie acţiunea unui grup de terorişti arabi şi germani din 1976 care a răpit un avion francez. Teroriştii încearcă să forţeze autorităţile israeliene să elibereze deţinuţi palestinieni. O trupă specială de intervenţie, israeliană, reuşeşte să elibereze ostatecii de pe aeroportul din Uganda. În comparaţie cu filmul neconvenţional al norvegianului Poppe, în cel al lui Padilha se folosesc reţetele cinematografice hollywoodiene, axate mai degrabă pe vizualizări bombastice şi pe un didacticism transparent.
Alte cîteva filme din cadrul programului principal au tematizat chestiunea dependenţei de droguri sau alcool şi durerile sevrajului. În filmul regizorului francez Cédric Kahn, „Rugăciunea”, protagonistul scapă de dependenţa sa de heroină, trecînd printr-o „dezintoxicare”, bazată pe o terapie inspirată dintr-un soi de pietism catolic, greu suportabil pentru cineva care nu este religios.
Într-o clinică de dezintoxicare se află internată şi celebra actriţă de cinema Romy Schneider, căreia îi este dedicat filmul german 3 zile în Quiberon de Emily Atef. Acest film slăbuţ, în alb-negru, reconstituie un interviu acordat de Romy Schneider unui reporter al revistei „Stern”.
Ceva mai subtil, dar fără a fi realizat o capodoperă, a lucrat şi regizorul american Gus Van Sant, în Don’t Worry, He Won’t Get Far on Foot (Nu-ţi fă griji, nu ajunge prea departe pe jos). Pe lîngă o pledoarie străvezie în favoarea persoanelor cu dizabilităţi, regizorul ilustrează drama unui alcoolic, implicat din nepăsare într-un accident. În pofida faptului că cel accidentat va fi obligat să-şi duc zilele pe un scaun cu rotile, viaţa acestuia intră pe făgaşul unei normalităţi relative.
În încheiere, ne oprim asupra celui de-al doilea film românesc al Berlinalei, care a rulat în secţiunea „Panorama”. Este vorba despre lungmetrajul de debut al Ioanei Uricaru: Limonadă, avînd în limba română titlul Luna de miere. Mara (interpretată cu mare sensibilitate de Mălina Manovici) este în aşteptarea de a primi dreptul de şedere în America. Visele şi iluziile Marei, legate de speranţa într-o viaţă mai bună, se destramă, iar realitatea se dovedeşte a fi cu totul alta decît cea imaginată. America, tărîmul tuturor posibilităţilor, se dovedeşte a fi mai mult decît prozaică. Numai că acolo nedreptăţile, abuzurile şi corupţia au o altă „aureolă”, în esenţă, ele fiind tot atît de respingătoare ca şi cele din România. Filmul nu oferă un răspuns la soarta Marei, ci sugerează doar că ea se va ghida după maxima: Dacă viaţa îţi oferă o lămîie, atunci fă limonadă din ea.
