O dezbatere care ar fi trebuit să rămână marginală și luată pe o notă comică a înfierbântat recent rețelele sociale din România: cea despre oportunitatea de a mai preda anumiți clasici literari la școală, în special în programele și manualele pentru clasele mici și medii.
Principala discuție a fost cea din jurul „Baltagului” lui Sadoveanu, dar și a unor opere de Negruzzi sau Slavici, obiecția fiind că într-un pasaj uitat de toată lumea în „Baltagul” s-ar promova violența domestică, ceea ce ar tulbura fragilele căpșoare ale elevilor. Acum, rolul profesorului și al învățătorului la școală este de a-i ajuta pe elevi să plaseze o operă literară în context, făcându-i și îndrumându-i să găsească grila de interpretare, nu însă de a le sublinia un pasaj din minor din care reiese că bărbatul Vitoriei Lipan era cam iute la mâniei, dar cearta trecea repede, iar ea îl iubea după aceea la fel.
Am mai spus: Baltagul e unul din cele mai mari romane din literatura română, unde prin persoana puternicului personaj feminin Vitoria Lipan se reproduce mitul franc-masonic al lui Isis și Osiris, unde câinele Lupu este acel Anubis egiptean care o ajută pe Isis să-l îmbălsămeze pe Osiris, totul combinat foarte frumos cu o repovestire a Mioriței.
Tehnicile literare din Baltagul lui Sadoveanu sunt complexe, simbolurile masonice sunt folosite abil, iar sub aspectul înșelător simplu al narațiunii se ascunde o măiestrie a limbii aproape fără pereche astăzi. Cei care contestă romanul au văzut acolo doar o poveste învechită cu ciobani tâlhari și unul care-și bate nevasta. A le ascunde elevilor un asemenea roman ar însemna a le ascunde totalitatea pieselor lui Shakespeare, sau a te teme că din Crimă și pedeapsă al lui Dostoievski reiese că e bine să omori bătrâne cu toporul.
Astfel, noii cenzori interpretează o operă literară doar prin prisma a ceea ce se petrece acolo, frază după frază, capitol după capitol. Or, un roman nu e doar o poveste spusă în cuvinte aruncate acolo unul după altul pentru a trage acțiunea. Auzim că unii profesori reformiști vor în loc de „Baltagul” cărți precum „Narnia”, „O istorie secretă a Țării Vampirilor”, sau „Harry Potter”, care ar fi mai „moderne” și mai ușor de înțeles pentru copii. Or, pe lângă faptul că „Narnia” și „Harry Potter” promovează mitologii medievale și ocultiste din cele mai obscure și nocive, e vorba acolo în general de traduceri foarte proaste, la
Ceea ce se uită în această dezbatere este că literatura nu e doar o serie de povești mai mult sau mai puțin corecte politic...
comandă, în serie, făcute de traducători rău plătiți, gata să termine repede corvoada. Traducerile acelea sunt făcute într-o limbă searbădă, plată, cu multe contrasensuri, arătând deseori o cunoaștere superficială a limbii sursă... ba chiar și a limbii țintă - româna.
Ceea ce se uită în această dezbatere este că literatura nu e doar o serie de povești mai mult sau mai puțin corecte politic, ci este mai ales un joc cu limba și o reflecție permanentă asupra limbajului. Pentru asta, Eminescu, Creangă, sau chiar Sadoveanu și Negruzzi sunt fundamentali pentru a înțelege stadiul actual al limbii române.
Un curs de literatură, indiferent la ce nivel școlar, trebuie să conțină și rudimente de reflecții asupra limbii, nu doar asupra narațiunii. La fel cum un curs de cinema trebuie să conțină și o reflecție asupra statutului și folosirii imaginii, iar nu doar să se concentreze pe film ca pe o poveste spusă în poze mișcătoare, ca o bandă desenată filmată. Și apoi, fără studiul literaturii clasice, cum să mai înțelegem o lungă serie de expresii plastice intrate în limbă? Fără Negruzzi la școală, chiar și în era digitalului, cine o să-i mai facă pe copii să înțeleagă expresiile: „Capul lui Moțoc vrem” / „Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu…”? / „De mă voi scula, pre mulți am să popesc eu…” sau minunatul avertisment:
- „Ai să dai samă, Doamnă!”
