Personal, nu-mi pasă ce va fi după ce dispar. Fac parte din masa celor care, din motive ecologiste, sau din necredință, sau din orice altă pricină preferă să fie arși. Cei ca mine si-ar putea insusi vorba de duh a lui Groucho Marx, unul din acei comici evrei americani care spunea ca ar vrea sa fie incinerat și ca „10% din cenușă sa-i fie dată impresarului”.
Asta îmi amintește ipocrizia incoerentă stârnită la moartea lui Sergiu Nicolaescu, în 2013, când țipau toți indignați că BOR refuză să îngroape religios cenușa lui Nicolaescu (care fusese incinerat), sau să-i facă slujbă!… Stimați oameni buni, astea sunt regulile jocului lor: Biserica nu îngroapă arși, sinucigași, masoni, catâri, hinduiști etc…
Si eu refuz să văd un crucifix pe peretele clasei unde învață copiii mei. Apoi, la fel de strict interzisă e arderea corpurilor și în Islam, nu doar la creștini, iar dacă Sergiu Nicolaescu ar fi fost tătar dobrogean, moscheea refuza în mod sigur să participe la rituri sau sa aiba ceva de-a face cu funinginea lui.
Așa că: Biserica nu mărită creștini cu eretici. Ăsta e modul lor de întrebuințare. Mai terminati cu pretențiile absurde și cu suspinele după idoli nemuritori.
Acum, Sapînța a facut ca multi străini să îsi inchipuie ca toti românii isi îngroapă morții hohotind de rîs. Adevarul este ca Europa de sud si est, cea ortodoxa si catolică, a pastrat o latura baroca a ritualului ingroparii mortilor care in Europa de nord protestantă s-a pierdut.
Sigur, nu mai există nicaieri bocitoare, dar mortul in sud continua sa fie o persoana chiar si dupa ce e băgat in groapa, printre icoane de sfinti hieratici si holbați, cădelnițe si cântece pe nas de prohod. Se bea alcool pe groapa, iar popa e invitat la pomană, unde iarasi se bea si se râde.
Apoi, mormântul e revizitat periodic, iar la greci oasele sint dezgropate dupa trei ani, spalate amoros, noi plânsete, băut cu prietenii si cei apropiati, și ingropate la loc.
La nordici, in schimb, sobrietatea protestanta a dus de mult timp la disparitia acestor ritualuri. In loc de marmură si epitafuri in versuri, acolo ai gazon impersonal si cimitire care seamana mai mult cu un teren de fotbal.
In Anglia, potrivit statisticilor oficiale, aproape trei sferturi din morti sunt incinerati, iar cenusa multora sfarseste într-o urnă care e luată acasă si tinuta deloc la vedere, de pilda la beci sau în garaj, dacă nu e raspandita undeva sau folosita ca îngrășământ, compost. Evident că pe dispărut nu-l deranjează. Protestantii au luat astfel in mod literal versetul biblic ce spune „eu, care sunt pulbere şi cenuşă”…
In Europa de sud, insa, situatia este exact inversă, din motive culturale si religioase. In Italia si Spania, doar 1% din morti sint incinerati. In Franța, s-a urcat doar recent la vreo 5%. Pana la Conciliul din Vatican II, din 1966, Biserica catolica interzicea de altfel cu strictete incinerarea, care era practicată, in mod provocator, doar de către franc-masoni.
Astazi, însă, pina si cimitirele evolueaza cultural, chiar si in Europa de sud. Astfel, in multe cimitire in care exista o parcela pentru musulmani, acestia au obtinut ca gropile sa fie orientate spre Mecca.
