Reputat istoric al comunismului, Stéphane Courtois marchează împlinirea a o sută de ani de la puciul bolșevic din 7 noiembrie prin lucrarea monografică Lenin, inventatorul totalitarismului (Editura Perrin, 498 pagini). Este, cred, cel mai complet studiu despre liderul comunist, deoarece ține seama de cercetările recente și, pe de altă parte, se ocupă atât de biografia cât și de scrierile teoretice ale lui Lenin. Nu în ultimul rând, Courtois caută explicații pentru modul în care s-a constituit cultul lui Lenin și mai ales pentru perpetuarea lui până în zilele noastre.
Courtois încearcă să înțeleagă cum s-a transformat Lenin dintr-un rentier mic-burghez (n-a muncit niciodată ca să-și câștige existența) într-un apologet al crimei, violenței și terorii. După acel exil în Siberia, petrecut în condiții blânde, Lenin va trăi mulți ani în străinătate, rupt de realitățile rusești și beneficiind de avantajele capitalismului. Animat de o voință și de o ambiție teribile, pune bazele unui partid pe care îl va subordona scopurilor sale. Decide că acest partid se va sprijini pe activiști permanenți, pe revoluționari profesioniști, fideli liniei ideologice (de unde, ostracizarea celor care deviază de la linie). Refuză din start orice formă de democrație (respinge, astfel, „cretinismul parlamentar”), cere o disciplină de fier. Preia de la Marx principiul „dictaturii proletariatului” și stabilește o relație de echivalență între partid și proletariat. E un filosof mediocru dar induce ideea că scrierile sale ar avea valoare științifică.
Abil oportunist, a profitat de evenimentele anului 1917 ca să acapareze puterea printr-o lovitură de stat. „Asaltul” Palatului de Iarnă, moment privilegiat de către propaganda comunistă, a fost în realitate o simplă încăierare, soldată cu șase morți. Lenin a declanșat de îndată teroarea instaurând cenzura, confiscând bunurile materiale publice și private, impunând puterea absolută a partidului-stat. În decembrie 1917 este înființată, sub conducerea lui Felix Dzerjinski, poliția politică, CEKA, mai cumplită decât Ohrana țaristă, întrucât cekiștii aveau dreptul să-i execute pe loc, fără altă formă de judecată, pe suspecți. În anul următor Lenin declanșează, pentru rechiziționarea produselor agricole, războiul împotriva țărănimii. În iunie sunt create primele lagăre de concentrare. Lenin este acela care o organizat, în mare secret, masacrul familiei imperiale. Tot el a ordonat deportări masive, lichidarea contrarevoluționarilor, a sabotorilor, a paraziților etc. În 30 de luni, arată autorul, Lenin a reușit să ruineze economic Rusia, care în 1914 era (în ciuda inegalităților și a înapoierii rurale) a cincea putere economică mondială. Lenin mai face o „descoperire”, anume că foametea e o armă redutabilă pentru a-i îngenunchea pe țărani (zece ani mai târziu, Stalin își va aminti de învățătura leninistă când va provoca foametea menită să-i supună pe țăranii ucraineni).
Ultimii ani ai vieții lui Lenin au fost marcați, se știe, de atacurile cerebrale repetate. Dar liderul sovietic devenise deja tot mai bănuitor, până la paranoia, împingând la absurd cultul secretului. I-a dat ordin lui Stalin să-i deporteze pe toți „contrarevoluționarii” și să-i interneze în lagăre ori să-i expulzeze pe intelectuali, pe care îi detesta.
Personalitatea lui Lenin a fost, conchide Courtois, un amestec de megalomanie, fanatism ideologic, cinism, hipernarcisism patologic, șiretenie, cruzime, delir de persecuție, pornire permanentă de negare a realității. Stalin, e limpede, a avut de la cine învăța.
