Boris Cremene: s-a născut la 2 iunie 1961 în Satul Ciutulești raionul Florești. A absolvit Conservatorul de Stat Gavril Muzicescu și a făcut Masteratul în arte dramatice la Academia de Arte din Chișinău. Freelancer și Masterand în scriere dramatică la Universitatea de Arte din Târgu Mureș, România. Actualmente este angajat ca negociator multilingvistic la Airbnb.
Luni
De mult nu m-am mai trezit atât de devreme. Aveam zborul spre Chișinău la 9.30. Aș fi putut dormi cu o oră mai târziu, însă de cate ori am un zbor, prefer să fac o baie minuțioasă. Mă gândesc mai în glumă mai în serios că dacă mor de avion as prefera să mor curat. De la Bad Homburg până la Frankfurt am fost unicul pasager. Șoferul de autobus era proaspăt ca și aerul de afară. Mirosea a gel de levănțică. Făcuse și el duș minuțios, probabil, dar în numele vieții și al muncii. De câte ori sunt în Germania nu am panică de drum. Am ajuns la aeroport cu mult mai înainte. Cu o zi mai devreme ochisem un parfum. Aici la Dutty Free-ul adevărat pot sa-l port, să mă dau cu el și să-l port. După o oră parfumul miroase adevărat. La poarta de îmbarcare deja era ca și acasă.
- Ap ci cumetri vii să mă iei de la aeroport?
- Ирочка ставь по две таблетки аспирина на каждую банку, и не пересоли как в прошлом году.....не соли вообще тогда, я прилечю нe сама ...
- The passenger Durbală please approach to the boarding gate B 55
Fiecare din noi îşi trăia clipele cu nasul în mica cutie neagră.
Marţi
Am urcat în mașina mea pe care nu am mai condus-o de 6 luni. Îmi era dor de ea ca de o iubită fidelă. Am ieșit din orașul pustiu aproape, spre marele și tăinuitul drum spre CASĂ. La radio se dădeau ultimele știri ale unei țări scăpată de o maladie mortală. Demis. Fugit. În căutare. În cap imaginile se roteau ca într-o ocheană cu sticle colorate. Ultimul vin à pressão băut cu Anetta în Tasca Chiado cu mirosul de sardine la grătar care umpluse toată Lisabona, fiica mea în rochie de mireasă spunând Ja în fața ofițerei de stare civilă, care citea cu intonații de școlăriță ceva din Schiller, buclele blonde a fostei mele soții care și-au păstrat forma, cu care nu ne-am mai văzut de 10 ani și care ținea morțiș să-mi cumpere un cadou ...ca amintire.
Numai vocea știristei de la radio mă ținea vigilent. Aveam o stare de libertate în drumul meu spre casă pe care nu am mai simțit-o. Mașina mea s-a coborât pe drumul inacceptabil de prost, ca un lunohod.
Porțile ne așteptau deschise. Am intrat în curte ca într-o pădure de iarbă.
Prima dată m-a durut cum zicea bunica „la linguriță”. Am simțit mirosul de pustiu, de părăsit, de moarte ireversibilă. Casa unde am crescut, unde mi-am julit prima dată genunchii, unde m-a lovit prima dată damblaua dragostei, casa în care clocotea viață cu o droaie de copii din toată mahalaua împreună cu părinții lor și părinții mei cheflii, acum găzduia două bătrâne care ieșeau afară doar pentru micile nevoi.
Miercuri
Dimineața m-am trezit cam mahmur pentru că seara fusesem tratat cu țuică de la Lida. Mama, căreia noi îi zicem mămica, pentru că bunicăi îi ziceam mama, a aranjat pe masa de la bucătărie, tot de ce aveam eu nevoie. Apa minerală, cafeaua și cașul de capră. Venirea mea le-a dat un fel de jar de viață. Am trecut prin livada de nuci. Iarba cât copacii.
Crengi rupte și o groază de muncă. Casa mea ca și țara trebuia readusă la o stare de viață. Nimic nu funcționa. Nici Drujba și nici coasa.
- Nu găsești pe nimeni cu bani, toți vor de băut, îmi citi mămica starea mea de încurcătură dar îmi dădu și soluția.
- Eu acuș vin.
- Da unde te duci, la bar?
- Ap acolo mai poți găsi pe vreo unu.....
Viorel era la prima bere. L-am luat cu literatura, pe urmă cu un set de haine pe care nu le mai port și 1000 de lei. Până în seară casa noastră suferise o transformare care bucura și ochii puțin văzători a mamicăi. Muncisem zdravăn și eu, și Viorel. De când mămica nu mai vede toată viața ei e la radio. Eu stătem cu țuica de la Lida ca să nu pierd tonusul început de aseară, iar din camera vecină se auzea vocea triumfătoare a știristei care aducea pe calea undelor în casele rupte de la lume, schimbarea.
Din când în când vocea știristei era întreruptă de vocea mămicăi.
- Ia mai luptă fata asta, ia mai luptă. Oare o sa dovedească?
Firește că vorbea de Maia Sandu.
Noaptea am visat-o pe Anetta că plângea.
Joi
Forma mea fizică dar și morala e mult mai dârză astăzi. Țuica Lidei e ca un vaccin. Viorel a venit și a continuat munca silnică de transformare începută odată cu schimbarea mare. Le-am luat pe „Spice girls” pentru că așa le zic eu în glumă mămicăi și mătușei, pentru spiritul lor certăreț și dominat de zgârcenia bătrâneții, la piața din sat. Le-am dus cu mașina firește, pentru că pe drumul nostru pe jos nu se mai poate merge, mai ales un bătrân cu bastonul. E o mare terapie piața din sat pentru oamenii izolați. Acolo încep să comunice și le apare luminița în ochi. S-au adunat în jurul meu țărani, profesori de scoală și am vorbit despre politică în timp ce “Spice girls” dădeau turul pieței. Toți erau năuciți de știrile care veneau ca o furtună fie din difuzoarele radioului, fie de pe micul ecran.
- Bre bre, cică au venit vreo zece avioane și au fugit toţi.
- Cică fiecare avea cate două avioane, unu era ticsit cu bani da altu cu neamuri.
- Da....amu o sa-i prăjască pe toți.
- Dap și primariu nostru cică și el are dosare.
-Bre, cum o zis și Maia, cine o furat să cie judecat.
- Da chiar oare așa să fie cum zic și pe internet....cică numa la dânșii se gândeu?
- Dap ci tu nu ai văzut bre că primariu nostru o făcut în trei mandate numa un drum, de la dânsu pana la mam-sa acasă, da așa cum se cuvine, la sovisti, luminat noaptea.
- Tăt îi păn la o vreme....
Vineri
Dimineața casa noastră respira ca nou născută. Iarba cosită, lemnele tăiate, cămara curată, mămica și mătușa cu analizele făcute. Mă pregăteam să plec. E cel mai stânjenitor procedeu. Mi se face pieptul mic și cuvintele pe care vreau să le spun fug înapoi undeva. Poate că fug înapoi în copilărie.
Viorel apăruse într-un rând de haine din cutia pe care i-am dat-o, într-un fel schimbat și el. De bucurie a uitat să-și bea banii primiți în ajun.
- Eu iaca așa m-am bucurat de hainele astea că Marina mea zice că parca îs alt om. Aseară am tot măsurat ce-mi merge mie, iar ce nu i le dau lu Vasea. Tare mă bucur când am ceva nou.
- Să le porți sănotos și ai grijă ce faci cu banii.
- Eu aseară am dat 700 de lei datorie, mai am 300 și scap.
Mă bucur și pentru acest om etichetat de săteni ca un prăpădit. A apărut luminița și în ochii lui. Mașina mea de care îmi era dor ca de o iubită fidelă își umflă pânzele la drum pe la masă.
Tiptil, mămica s-a apropiat de mine și m-a întrebat cu un nod în gât cum fac toate mamele când le pleacă copii.
- Și acum ce ai să faci, te duci înapoi unde ai lucrat acolo?
- Nu știu mămică, încă nu am hotărât.
- Vezi, poate găsești ceva acasă, că tare mai luptă fata asta, tare mai luptă. Poate a dovedi.
Tot drumul Pino Danielli îmi cântă despre iubire, despre Anetta pe care am visat-o plângând, iar în capul meu se învârteau ca o ghiulea cuvintele mămicăi:
Poate a dovedi. Poate a dovedi.....