Jürgen Habermas împlinește astăzi 92 de ani. De-a lungul extraordinarei sale cariere, gânditorul social german a părut să cultive speranța că disputele, chiar și cele în legătură cu chestiuni greu solubile precum moralitatea și politica, pot fi rezolvate printr-un discurs rațional (desigur, dacă acel discurs nu este distorsionat de dominație, ideologie și represiune).
Există multe avantaje ale teoriei habermasiene, în special faptul că recunoaște și permite diferențele și dialogul între ființe umane plurale. Marea ei atracție constă tocmai în prezentarea unor noțiuni antinomice într-o unitate dialectică: pe de-o parte, recunoașterea pluralității și diversității minților umane; pe de alta, idealul unui singur adevăr obiectiv. Dar nu despre plusurile și minusurile teoriei sărbătoritului vreau să vorbesc aici, ci despre o anumită trăsătură arendtiană care conferă idealului comunicării perfecte a lui Habermas un fel de relevanță ironică.
Într-o prelegere susținută la New School for Social Research în 1980, Jürgen Habermas vorbea și despre recunoștința profund intelectuală pe care i-o poartă Hannei Arendt, în special lucrării acesteia Condiția umană. A fost Arendt—spunea el—cea care a reanimat vechea distincție aristotelică dintre praxis și poesis, oferindu-ne, prin urmare, o înțelegere mult mai adecvată a acțiunii politice.
Cele mai multe teorii contemporane ale acțiunii au înțeles practica politică în termeni instrumentali sau strategici, pe modelul indivizilor care își fixează ținte (sau scopuri) și își ajustează mijloacele în funcție de acestea. Pe acest fundal, Hannah Arendt a furnizat un „concept al acțiunii ca «praxis» care articulează experiențele istorice și perspectivele normative ale ceea ce azi numim democrație participativă”. (Habermas, On the German-Jewish Heritage)
Pentru Habermas, există trei trăsături distincte ale teoriei acțiunii Hannei Arendt. Prima este accentul ei pe pluralitatea indivizilor, acele perspective multiple ale participanților care au inevitabil puncte de vedere diferite. A doua trăsătură se referă la „natura simbolică a rețelei de relații umane”, sau, altfel spus, rolul comunicării în păstrarea laolaltă a unor indivizi unici. A treia trăsătură este conceptul arendtian al „natalității umane”, stăruința gânditoarei germane asupra nașterii ca promisiune a unui nou început. Spus și mai sintetic, ceea ce a învățat Jürgen Habermas de la Hannah Arendt a fost cum anume să abordeze o teorie a acțiunii comunicative.
De partea cealaltă, Arendt nu a împărtășit încrederea esențială a lui Habermas în posibilitatea unui consens rațional asupra chestiunilor politice. Nu a crezut că acele „convingeri comune” la care se referea Habermas pot fi întâlnite printre oamenii liberi. Fusese chiar ea cea care descrisese în Originile totalitarismului uniformitatea convingerilor ideologice în mișcările de masă ca patologice. În ceea ce privește toate acele comunități politice libere, a preferat să citeze aprobator un adagiu din Federalist Papers, care vorbește despre inevitabilitatea opiniilor contrare printre oameni care își exercită liber facultățile critice.
Nu cred c-o putem suspecta pe Hannah Arendt că ar fi considerat opiniile politice ca fiind incorijibile. Din contră, ea a insistat că oameni cu viziuni politice diferite pot învăța unii de la alții și a aplicat gândirii politice conceptul kantian de „judecată”: abilitatea de a gândi în locul tuturor celorlalți.
Habermas a admis la un moment dat că Arendt a privit cu scepticism caracterul practic al sistemului său teoretic. Pentru gânditoarea germană, nu exista niciun motiv să presupunem că oamenii pot rezolva dispute politice concrete prin mijloace pur raționale. Poate că grila de lectură pe care i-a aplicat-o Hannei Arendt a fost uneori prea intelectualistă. Preocupat de puterea dialogului (discuției), Habermas a minimalizat interesul Hannei Arendt pentru acțiune. Pentru aceasta, însăși ideea unor indivizi capabili să acționeze ca unul reprezintă o pură iluzie. Ineluctabila pluralitate a oamenilor se manifestă nu doar în primele etape ale discuției, ci și în acțiune.
Din acest punct de vedere, ea a fost cu mult mai puțin ambiguă ca Habermas. A repetat de nenumărate ori că „oamenii, nu Omul, populează lumea!”. Astfel de oameni pot cu siguranță acționa împreună, dar nu dintr-o voință comună stabilă bazată pe consens rațional. Pluralitatea umană înseamnă că acțiunea este întotdeauna un păienjeniș de acțiuni intersectate fără niciun scop comun, o afacere mereu imprevizibilă și ambiguă. Este exact motivul pentru care, în opinia ei, politica liberă devine într-atât de dificil de realizat.
Poziția lui Habermas este mai puțin evidentă, iar ambivalența sa ține mai degrabă de ambiția de a ține teoria și practica laolaltă, în bună tradiție marxistă. El recunoaște, pe de-o parte, faptul că o comunicare perfectă reprezintă un ideal contrafactual și că, în lumea reală, oamenii rareori ajung la convingeri comune. Pe de altă parte, însă, rămâne atașat de ideea unui acord rațional asupra chestiunilor politice, nu ca utopie finală, ci ca o chestiune cu relevanță practică directă.
Diferențele dintre Arendt și Habermas nu sunt defel triviale. Gânditorii originali nu au doar viziuni diferite, ei își hrănesc reciproc procesele cognitive cu idei împrumutate încrucișat (și transformate subconștient). Este dificil, de aceea, ca doi gânditori să vorbească despre același lucru, chiar și atunci când pare că utilizează concepte similare. În fond, împrumutând de la Arendt idei despre pluralitate și acțiune, Habermas le-a dat un nou înțeles și le-a atașat principalelor sale preocupări.
Recunoștința intelectuală a unuia din ultimii mari filosofi rămași în viață rămâne însă intactă și, chiar dacă a suspectat-o uneori pe Arendt că ar privilegia figura venerabilă a contractului (în sens filosofic), Habermas a rămas de-a lungul prodigioasei cariere un aficionado al operei compatrioatei sale...