Linkuri accesibilitate

Karl Radek și spirala smintelii colective


Lenin nu a înfăptuit revoluția singur. Printre cei care au pus temeinic umărul la succes au fost acei așa-numiți „internaționaliști”, promotorii universalității. N-a mirat când tocmai ei au căzut victime noțiunii de „socialism într-o singură țară”. Dar nu au pierdut doar din această cauză, ci și prin faptul că cei mai mulți au fost personalități aprige, neclintite și, de ce nu, dement-curajoase. Erau deopotrivă înfocați, dificili, ireverențioși. Erau, mulți dintre ei, niște wunderkinderi adulți. Erau, în fine, aluatul din care se face de obicei „revoluția”, în niciun caz nu aveau structură disciplinară de cursă lungă. Erau precum hidrargirul. Nu puteau (și nici n-au făcut-o) supraviețui Termidorului.

Astfel era constituit și Karl Radek (octombrie 1885 – mai 1939), genul de individ pe care îl puteai auzi fredonând cântece căzăcești în timp ce țopăie dintr-o cafenea în alta a Moscovei, spunând glume smintite. Genul sâcâitor și sprințar, absolut de neimaginat în vreo cochilie birocratică. Un flușturatic și un inconștient. De multe ori i-a combătut cu maximă vehemență pe toți liderii revoluției cu care a intrat în contact, inclusiv pe Lenin. Și totuși, Radek era specialistul sectei bolșevice pe spațiul german - atât Lenin, cât și Stalin, l-au consultat de fiecare dată. Dar era și un jurnalist iscusit. Limba lui ascuțită l-a băgat adesea în bucluc, desigur, însă a stârnit în egală măsură și admirație.

Un volum semnat de Karl Radek, aflat în Biblioteca prezidențială a Rusiei
Un volum semnat de Karl Radek, aflat în Biblioteca prezidențială a Rusiei

Cu aceste calități, Radek a ajuns numărul doi în Comintern, și tot cu ele a fost scos țap ispășitor pentru eșecul „revoluției germane”. Unul din cele mai colorate portrete i le-a făcut Victor Serge în Memoriile unui revoluționar: „Karl Radek a fost un scriitor scăpărător, cu o înzestrare egală pentru sinteză și sarcasm. Subțire, mai degrabă mărunt, nervos, plin de anecdote care adesea aveau o latură sălbatică, realist până în punctul cruzimii, avea o barbă ce îi creștea precum o lizieră în jurul feței proaspăt bărbierită, exact ca un pirat de pe vremuri. Trăsăturile sale erau neregulate și rame groase din carapace de țestoasă îi înconjurau ochii miopi”. Nu putem înțelege pe deplin revoluția, agenții ei și bolșevismul în genere fără biografia provocatoare și adesea inestetică a acestui copil teribil al familiei internaționaliste comuniste.

Înainte de Primul Război Mondial, Radek fusese membru al mai multor organizații social-democrate polone și germane. În 1908, s-a mutat la Berlin și s-a ocupat atent de socialismul german. A ajuns până la urmă să susțină pozițiile revoluționare ale Rosei Luxemburg (pe care o admira enorm) împotriva revizionismului social-democratului german Eduard Bernstein (vezi reacția Rosei la 1900 în pamfletul intitulat „Reformă socială sau revoluție?”). Cu toate acestea, între Rosa și Karl n-au putut exista relații extrem de apropiate: era un tip mult prea dificil, abraziv, autocentrat. În 1913, Radek i-a cunoscut pe Lenin și Zinoviev, devenind bolșevic, iar după 1914 a făcut parte din Stânga Zimmerwald, nucleul viitoarei Internaționale a Treia, refuzând pacifismul în numele principiului enunțat de Lenin privind transformarea războiului „imperialist” într-un război civil revoluționar.

În 1917, Karl Radek intra cu arme și bagaje în elita bolșevicilor ca șef al propagandei internaționale și devenea unul din principalii susținători ai lui Lenin pe tema revoluției mondiale și a unei internaționale comuniste. Între 1918-1923, a fost principalul specialist sovietic în afaceri germane și a împărțit cu Zinoviev, marele său rival, responsabilitatea pentru activitatea de propagandă a Cominternului. Tot în 1918, a fost trimis în Germania cu un grup de radicali care fuseseră membri ai Ligii Spartacus, inclusiv Rosa Luxemburg, Karl Liebknecht, Paul Levi, Leo Jogiches, Clara Zetkin, etc, unde a pus pe picioare Partidul Comunist German (KPD). Toate au mers ascendent pentru Radek doar până la boala și moartea lui Lenin, după care s-a aliniat neinspirat - știm acum - de partea lui Troțki, împotriva lui Stalin. A fost exclus din partid în 1927, dar reprimit doi ani mai târziu după ce și-a recunoscut public „erorile politice”.

Sub Stalin nu va mai fi decât diplomat, jurnalist, dar și, relativ curios, unul din autorii Constituției sovietice din 1936, alături de Buharin. La nici un an după, avea să fie condamnat pentru trădare într-unul din celebrele procese-spectacol și, deși n-a fost executat precum Buharin în 1938 (pe Koba nu-l înmuiaseră atunci nici măcar intervențiile unora ca Romain Rolland), Radek a murit pe 19 mai 1939, în timpul detenției, într-o încăierare, ucis de un alt deținut. În 1988, Curtea Supremă Sovietică l-a reabilitat post-mortem.

Se știe însă că prietenia lui Radek cu Stalin a fluctuat permanent și că tot Radek s-a aflat la originea primelor bancuri politice care au circulat despre „plăieșul urcat la Kremlin”. Doar că una din glumele epocii îl viza chiar pe acest enfant terrible și suna în felul următor: trei prizonieri discută într-un lagăr din Siberia motivele propriei lor condamnări. Primul spune că se află acolo pentru că ar fi afirmat că Radek este contrarevoluționar. Al doilea spune că se află acolo pentru că ar fi afirmat că Radek nu este contrarevoluționar. Al treilea răspunde: „pentru că sunt Karl Radek!” Volumul de umor negru a crescut în Rusia sovietică direct proporțional cu Marea Teroare, poate într-un fel de spirală a smintelii colective...

Marius Stan, politolog, specializat în istoria regimurilor comuniste, director de cercetare la Centrul „Hannah Arendt”, Universitatea din București, România. Din septembrie 2018, semnează un blog la Radio Europa Liberă: Distinguo*

(*Un modest omagiu în spiritul rubricii permanente pe care o ținea cândva criticul și eseistul Vladimir Streinu la revista Luceafărul” – Marius Stan)

XS
SM
MD
LG