Dacă te numești Vladimir Putin și urmezi o anumită traiectorie antidemocratică, atunci, în mod natural, îți dorești state similare în jurul tău. Viktor Ianukovici, președinte al Ucrainei între 2010–2014, era omul ideal al Kremlinului, pe care Putka nu s-a sfiit să-l promoveze fățiș și să-l felicite, ori de câte ori a avut ocazia, pentru „convingătoarele victorii”. Valul de proteste devenit „Euromaidan” începând cu noaptea de 21 noiembrie 2013 a fost ceva cu totul neliniștitor (și chiar șocant) pentru Țarul de la Kremlin.
Avem în față un om a cărui carieră ante-prezidențială s-a bazat exclusiv pe exercitarea puterii administrative, în mod deschis și ascuns deopotrivă. O putere verticală, așa cum o numesc rușii, care pare (în lumina ultimului deceniu, cel puțin) să nu fi prins rădăcini și în Ucraina.
Nimeni nu l-a avertizat atunci pe Putin de cele ce se petreceau la Kiev, nici măcar consilierii de încredere pe care îi trimisese în țara vecină să se asigure de victoria candidatului-marionetă. În fața acelor bannere afișate la Kiev din de-acum faimoasa Piață a Independenței, Putin a părut un om stupefiat: „Ucraina azi, Belarus mâine, Rusia...?”.
Faimoasele cicatrice de pe fața lui Viktor Iușcenko, președinte al Ucrainei între 2005–2010, efectul unei misterioase otrăviri petrecută la apogeul campaniei sale electorale, n-au făcut decât să amplifice, dacă vreți, drama triumfului din 2004 al Ucrainei.
Nu s-a șters nimic din toate acestea în anii care au trecut. Vuietul Euromaidanului încă reverberează pe holurile Kremlinului și nu puțini sunt cei de acolo care cred că Ucraina poate deveni un cap de pod antirusesc, o „a doua Polonie” care părăsește matca sovietică tradițională spre a se alătura Occidentului. În spatele retoricii oficiale a Moscovei, azi ca și ieri, se află teama, chiar oroarea că „revoluțiile portocalii” sunt un fel de virus geopolitic extrem de contagios.
Obsesia unui scenariu Kiev și a efectului său de domino există și se cere luată în calcul. Putiniștii intransigenți nu se feresc să învinovățească Statele Unite pentru toate aceste neliniști. Din punctul lor de vedere, ceea ce s-a petrecut în Ucraina după Revoluția Portocalie din 2004 nu este într-atât de mult efectul unor năzuințe democratice reale, cât al unei vaste conspirații menită să izoleze Rusia și s-o deposedeze de influența care i-a mai rămas după Războiul Rece.
Altfel spus, în cheia lor de lectură, Ucraina n-ar fi decât prima etapă dintr-o operațiune specială geopolitică mai largă orchestrată de Occident. Din acest punct de vedere, finanțarea occidentală (deopotrivă americană și europeană) a activității organizațiilor non-guvernamentale din Ucraina capătă la Moscova dimensiunile unei dovezi irefutabile.
Iraționale au ba, aceste preocupări sunt reale, chiar dacă Occidentul nu pare a pune prea mare preț pe teoria „efectului de domino”. Aleksandr Lukașenka este un alt lider autoritar regional care nu s-a ferit de-a lungul timpului să-și exprime sentimentele față de ce anume se petrece la Kiev. Fermentul de la granițele Rusiei, inclusiv protestele din Belarus din 2020, se aseamănă în multe privințe cu ceea ce se petrecea la începutul anului 1989. Diferența este că revoluțiile din ’89 s-au îndreptat împotriva totalitarismului sovietic.
Lupta Ucrainei de azi, lupta oricăror mișcări și forțe democratice din regiune, este, de fapt, una împotriva unei „democrații de fațadă”: guverne autocratice, extrem de corupte, operând prin înțelegeri tacite alături de oligarhii lor de casă, indiferente la dorințele și năzuințele propriilor popoare. „Ucrainenii vor o țară care să îi respecte!” Este mesajul central care i se aplică și lui Putin și altor vecini cu metehne și apucături similare. Până la urmă, cu o putere concentrată în mâinile unui singur om și cu multe dintre libertățile fundamentale schilodite, această „democrație de fațadă” descrie perfect ceea ce se întâmplă în Rusia zilelor noastre.
Pentru membrii baltici și est-europeni ai Uniunii Europene, Ucraina a fost și este un test major al zonei. Așa cum se vede astăzi din cancelariile de la Varșovia, Tallinn, Vilnius sau Riga, securitatea și bunăstarea economică a propriilor state nu pot fi reconfirmate și întărite decât în contextul unei Ucraine mai stabile, mai prospere și mai ancorată în valorile și instituțiile europene. În pofida ambivalențelor vest-europene (germane bunăoară), aceste state de la periferia estică a Uniunii sunt și cele care resimt cel mai acut tentativele Rusiei de a-și prezerva prin orice mijloace influența istorică în regiune.