Dintre statele membre ale fostului Bloc sovietic, Cehoslovacia fusese singura democrație care nu s-a autodevorat în perioada interbelică. A fost, cu excepția Ungariei, în 1945, și singura țară din regiune în care comuniștii au ajuns la putere în urma unei competiții electorale relativ libere. Următorii douăzeci de ani de guvernare comunistă aveau să se traducă printr-o asfixiantă stagnare, provocând tentativa reformistă din 1968 (Primăvara de la Praga). O erezie zdrobită de șenilele tancurilor sovietice și apoi încă două decenii de așa-zisă normalizare impusă.
În 1989, la două secole de la Revoluția franceză, regimurile est-europene se prăbușeau cu o viteză amețitoare, una după alta, precum piesele de domino. Ceea ce i-a luat Germaniei de Est zece luni și Ungariei zece săptămâni, i-a luat Cehoslovaciei zece zile. În vreme ce în România curgeau valuri de sânge, în ceea ce avea să se numească „Revoluția de catifea” nu s-a auzit vreun foc de armă. Sarcina tranziției la o democrație pluralistă i-a revenit unui așa-zis guvern al reconcilierii naționale.
Dramaturgul Havel a fost propulsat de la disident la președinte, din închisoare în castel, într-un scenariu demn de acest autor al teatrului absurdului. În decembrie 1989, același parlament care cu câteva luni înainte l-ar fi trimis pe Havel pe eșafod îl alegea în unanimitate drept șef al statului. În splendidul Castel Praga (Hradčany), vechea reședință a regilor Boemiei, fostul „paria” s-a pus numaidecât pe treabă într-un tricou de lucru inscripționat „UCLA”, în vreme ce câțiva din sfătuitorii săi animau coridoarele de pe patinele lor cu rotile. Alți consilieri, precum nobilul austriac Karel Schwarzenberg sau americanul Frank Zappa, au preferat să meargă.
Raportat la alte state de pe fosta orbită sovietică, Cehoslovacia a părut s-o ducă cel mai bine. Nu a existat o paralizie guvernamentală ca în Polonia și nici vreo datorie externă împovărătoare precum în Ungaria, iar ratele inflației și șomajului au fost și ele destul de scăzute (mai ales în partea cehă a țării). Majoritatea publicului cehoslovac a descoperit repede avantajele și dezavantajele proprietății private. Magazinele erau, în sfârșit, bine aprovizionate, iar numeroasele agenții de turism apărute după ploaia totalitară erau gata să satisfacă poftele, curiozitățile și fantasmele unei societăți ce fusese închisă vreme de patru decenii în spatele Cortinei de Fier. Aproape toată lumea s-a grăbit afară pentru a vedea - și eventual invidia - vecinătatea capitalistă.
Primele alegeri generale libere s-au ținut în iunie 1990 și au avut, în realitate, forma simbolică a unui plebiscit despre comunism. Câștigătorul detașat a fost Forumul Civic, o largă coaliție anticomunistă percepută, pe bună dreptate, ca principal artizan al încheierii erei totalitare. „Guvernul reconcilierii naționale” a fost înlocuit de „guvernul sacrificiului național”, continuând opera unei dureroase, însă necesare mentenanțe postcomuniste. Un efort gargantuesc, fără îndoială, care a avut un mandat de doar doi ani. Până în 1992, când erau așteptate următoarele alegeri, au sporit tensiunile dintre republicile cehă și slovacă și s-a conturat din ce în ce mai limpede perspectiva unei rupturi federale.
De prima competiție electorală liberă din Cehoslovacia au profitat zeci și zeci de formațiuni politice, care mai de care mai pestrițe: unele dedicate cauzelor minorităților (maghiară, romă, etc.), iar altele celor „nobile”, precum Partidul Prietenilor Berii sau Inițiativa Erotică Independentă, cu ai săi candidați la bustul gol.
Asemeni unui june care-și ucide părinții și apoi pretinde clemență ca orfan, foștii practicanți ai dialecticii s-au dovedit și după 1989 adevărați maeștri ai tupeului și nerușinării (chutzpah). Au fost scoase din uz canoanele luptei de clasă și dictaturii proletariatului, iar secera și ciocanul au fost înlocuite de cireșele roșii (un alt prilej de glume mordante).
Surprizele au continuat și în Slovacia, acolo unde tăcuta majoritate orientată democratic s-a dovedit a fi inexistentă. Modul în care s-a votat în cele două părți ale federației a întărit rapid convingerea că alegerile se ținuseră în două țări diferite. Federația cehoslovacă era, oricum, și ultimul mare „proiect slav” care mai stătea în picioare.
Mai numeroși și mai dezvoltați din punct de vedere economic, cehii și-au construit o cultură politică distinctă. Într-adevăr, până și istoria celui de-Al Doilea Război Mondial fusese diferită pe aceste meleaguri, consemnându-i pe cehi drept victime ale lui Hitler, iar pe slovaci, drept aliați ai săi. În 1968, a fost Praga și nu Bratislava cea care atras sângeroasele tancuri sovietice. Reprezentarea slovacă în Carta 77 a fost și ea extrem de redusă. Cu mult mai mulți fuseseră slovacii care au văzut în această mișcare pro-democratică o tentativă de a-l discredita pe Gustáv Husák, considerat „unul de-ai lor”.
La fel ca în 1968, pașnica revoluție din 1989 a fost o „afacere cehă”. Anticomunismul nu a penetrat vreodată, în adevăratul sens al cuvântului, Slovacia. Dacă majoritatea cehă a tins să vadă în naționalism un complex de inferioritate colectiv, cea slovacă l-a prețuit ca valoare absolută. „Toată lumea e îndreptățită să trăiască în propriul secol XIX”, ironizau cehii, în timp ce slovacii proferau acuzații de „Pragocentrism”. Iubit afară, Havel era hulit și scuipat de vecinii confederați.
Alegerile din ’92 și demisia resemnată a primului președinte postcomunist au consfințit practic o disoluție anunțată. Decesul federației cehoslovace a survenit până la urmă în aceeași manieră non-violentă, deși costurile economice și cele politice internaționale aveau să mai „usture” pentru o vreme. Cea mai normală dintre revoluții n-a fost și cea mai ușoară, în măsura în care naționalismul s-a dovedit a fi ultima etapă a comunismului...