De „Ziua aducerii aminte a victimelor represiunii comuniste în Rusia”, marele campion de șah și critic permanent al regimului lui Putin, Garry Kasparov, a publicat în Washington Post o tribună în care scrie că principala moștenire care ne rămâne de la recent decedatul Vladimir Bukovski este aceea că e iluzoriu să ne închipuim că poate exista un teren de înțelegere cu dictatorii.
Nu este o constatare defetistă, ci rezumatul unui secol de dizidență în care rușii și sovieticii persecutați și fugiți au înțeles că realismul politic al Occidentului va prima etern asupra dreptății și moralei romantice și că dictatorii vor profita întotdeauna de faliile sistemului internațional de Realpolitik.
Rarele momente de universalism al moralei politice au fost rapid uitate. Așa a fost în țările occidentale care s-au dotat, o vreme, cu o „lege a competenței universale”, acea lege prin care o țară își arogă dreptul de a judeca orice crimă, comisă oriunde, de oricine, indiferent de loc și naționalitatea făptașilor.
E vorba, desigur, în primul rând de marile crime împotriva umanității, precum genocidul, dar cum sistemul juridic al Belgiei, de pildă, țară care s-a dotat cu o asemenea lege, a fost de îndată inundat de plângeri, s-a ajuns la situația în care Belgia ar fi trebuit să-l aresteze la aeroport pe premierul Israelului, Ariel Sharon, iar ministrul apărării al lui Bush, Donald Rumsfeld, a propus mutarea sediului NATO într-o țară a Europei de Est, întrucât deodată teritoriul Belgiei nu mai era sigur pentru o serie întreagă de oameni politici împotriva cărora existau plângeri. Așa încât legea a fost schimbată și diluată.
Belgia se afla astfel la antipodul atitudinii guvernelor occidentale în anii comunismului, când lideri precum Tito sau Ceaușescu erau priviți cu complezență în Vest, deși erau niște tirani implacabili la ei acasă.
De aici neînțelegerile și mirarea scandalizată a unor dizidenți sovietici ajunși în Occident, precum Bukovski sau Zinoviev, care descopereau complezența politică față de tiranii de acasă.
Astfel, într-una din cărțile sale, răposatul disident rus Aleksandr Zinoviev povestea că primul sau șoc atunci când s-a exilat in Occident a fost să deschidă televizorul si sa vadă o emisiune, sau știrile, despre un eveniment petrecut la Moscova si unde apareau Brejnev si membri ai guvernului sovietic. Ceea ce l-a zdruncinat pe Zinoviev si i s-a arătat ca o dovada de atrofie mintala a acelui Occident la care visase a fost sa audă comentariul pe un ton neutru si politicos al crainicului sau ziaristei care prezenta evenimentul.
Nu, ziarista nu pufnea de rîs sau indignare zicînd „Brejnev“ si pronuntand numele si atribuțiile miniștrilor sovietici din guvernul de atunci. Spune Zinoviev: -- „Nu-mi venea sa cred ca persoane intregi la minte pot lua in serios comedia aia; tremuram de mânie greu stăpânită; mă întrebam: oare ei nu vad figurile arogante de batracieni îngâmfați? Ei nu vad incompetența slugarnica ștampilată pe feţele de lachei si irozi? Cum poți sa zici pe un ton serios: „ministrul cutare“ fără sa te îneci in chicote isterice? Ce lume-i asta unde ești mințit prin convenție si maniere? De ce nu sunt arătate cu degetul delictele faciale?“
Kasparov spune, în tribuna lui din Washington Post, că regimul sovietic l-a expulzat pe Bukovski în 1976 din pricina capacității lui de a organiza deținuții oriunde era trimis și pentru că nimeni nu dorea să facă din el un martir.
Ajuns în Occident, Bukovski a condamnat întotdeauna, fără nuanțe, URSS-ul, criticându-i pe cei ca Henry Kissinger, secretarul de stat american partizan al Realpolitik și al înțelegerii cu Moscova. “Coexistența pașnică” promovată de Hrușciov și de urmașii săi era, potrivit lui Bukovski, doar o minciună și o capcană.
Kasparov mai destăinuie și ocaziile ratate de conciliere a Rusiei cu foștii dizidenți, ca atunci în 1991, când Elțîn se pare că a ezitat dacă să-l coopteze pe Bukovski la putere, aducându-l înapoi din Anglia, dar l-a ales în schimb pe ofițerul comunist Aleksandr Ruțkoi, și din nou în 1999, când în loc să-l pună pe Boris Nemțov succesor, Elțîn l-a ales pe fostul colonel KGB Putin.
Rusia nu a trecut nici până astăzi printr-o lustrație, spre deosebire de majoritatea celorlalte țări ale blocului sovietic. Accesul la arhivele KGB a fost închis în 1993. Dar și în alte țări, venirea la putere a unor foști dizidenți a fost însoțită de controverse. Walesa a fost un președinte conservator și a încurajat religia catolică și felul în care ea a devenit dominantă în societatea poloneză post-comunistă. În Cehia, Havel a fost dezinteresat de profundele schimbări structurale prin care trecea societatea, ba chiar a avut și gesturi contestabile, ca atunci când a mers să-l viziteze pe Kurt Waldheim, președintele Austriei vecine, ostracizat după revelația că în al Doilea Război el fusese ofițer în Wehrmacht.
O neînțelegere de proporții: antioccidentalismul dizidenților
Cea mai mare surpriză în privința dizidenților sovietici a venit însă atunci când occidentul a descoperit că unii dintre ei nu erau câtuși de puțin „progresiști” în sensul vestic al termenului.
Ba chiar, unii precum Soljenițîn erau ceea ce putea fi considerat ca profund „reacționari”.
Bukovski, pe care l-am pomenit, este cel care a mers cel mai departe în ultimele două decenii, comparând insistent Uniunea Europeană cu URSS și avertizând împotriva venirii unei „dictaturi socialiste” de la Bruxelles. Nu e de mirare că în ultima vreme nu mai exista nici o diferență între mesajul lui Bukovski, cel al lui Putin și Dughin din Rusia și cel al extremei drepte europene (sau americane, dacă ne gândim la Steve Bannon). Am mai scris despre cum extremele occidentale sunt fascinate de Rusia și de Putin.
Dar anti-occidentalismul intelectualilor ruși are o foarte lungă istorie și s-a împletit doar întâmplător cu comunismul sau cu opoziția la comunism. Actuala doctrină „eurasiatică” nu a fost inventată în cercurile lui Putin. Eurasianismul, doctrina promovată în Rusia de ideologi precum acel Aleksandr Dughin, omul cu figură de profet exaltat care dă fiori vecinilor Rusiei și care e un apropiat al Kremlinului și al cercurilor ultranaționaliste din armată, biserică și FSB, eurasianismul nu e o doctrină nou-formată în Rusia lui Putin, obsedată de recăpătarea vechii glorii, ci un proiect politic cu foarte vechi și onorabile titluri de glorie.
Eurasianismul a fost conceput si pus pe hârtie printre alții de prințul Nikolai Trubetzkoy, unul din cei mai mari lingviști care au trăit vreodată, creatorul fonologiei. Trubetzkoy, care scria în exil, după ce fugise în timpul revoluției bolșevice, se baza la rândul lui pe scrierile filosofului ortodox Nikolai Berdiaev.
In mod aparent paradoxal, mulți din acei exilați și fugari ruși albi, intelectuali de excepție, care scăpaseră sărăciți din dezastrul comunist, aveau o solidă fibră anti-occidentală și priveau cu mare severitate „Occidentul decadent”. Precum Soljenițîn sau Bukovski, mai apropiat de zilele noastre, au judecat Occidentul care i-a găzduit și protejat.
După ei, comunismul juca același rol pe care îl jucase jugul mongol în Evul Mediu, protejând Rusia eternă de influențe occidentale.
Mulți dintre ei erau și pan-slavi, considerând că toate popoarele slave trebuiau unite sub egida Rusiei, in vreme ce alții erau mai degrabă pan-ortodocși, având nostalgia vechiului vis țarist de reunire a tuturor ortodocșilor, tot sub dominația rușilor, în mod ideal și prin cucerirea Constantinopolului și a Ierusalimului.
„Rusia”, spunea Trubetzkoy, „nu are o vocație europeană. Nu este însă nici asiatică, este o entitate aparte, cu un destin special”. In mod și mai paradoxal, acei nobili și intelectuali care fugiseră de revoluție erau de părere că dictatura bolșevică e utilă, în măsura care distruge falsele valori pro-europene, bătătorind calea „purității eurasianice”.
Eurasianismul se împacă de altfel foarte bine cu influențele comuniste și fasciste. Ideologul actual al eurasianismului, Aleksandr Dughin, a fost de altfel și una și alta. El a fost de altfel unul din liderii Partidului Național Bolșevik al scriitorului Eduard Limonov. Ulterior, Limonov și Dughin s-au despărțit, Limonov fiind un adversar al lui Putin, tot de pe poziții extremiste, așa cum fusese și un adversar al lui Elțîn.
Eurasianiștii au militat întotdeauna pentru reanexarea Crimeei și a unei bune părți a Ucrainei. In turbulențele actuale, există riscul ca ei să aducă o ideologie deja pusă la punct, care ar servi perfect tendințelor prezente ale Kremlinului și ale unei părți importante a societății ruse.
