Linkuri accesibilitate

Lenin, Wagner și revoluțiile care pornesc de la München


Am ținut acum câțiva ani o prelegere despre cadrul mental al bolșevismului. Am în vedere ceea ce sociologul politic româno-britanic Zevedei Barbu numea frame of mind. Între altele, am dezvoltat ideea că leninismul înseamnă voluntarism exacerbat, milenarism utopic, radicalism mesianic, cultul organizației revoluționare și al liderului providențial, omniscient și omnipotent. Recitind biografia lui Lenin scrisă de istoricul britanic Robert Service, am constatat că una din principalele contribuții ale lui Lenin la praxisul radical al veacului XX a fost scrisă la München la sfârșitul anului 1901 și începutul lui 1902. Este vorba despre pamfletul Ce-i de făcut?, al cărui titlu se făcea ecoul uneia din cărțile favorite ale lui Lenin, romanul pedagogic Ce-i de făcut de Nikolai Cernîșevski. Replică la Părinți și copii a lui Turgheniev, cartea lui Cernîșevski a devenit biblia revoluționarilor ruși, a unei intelighenții îndrăgostită de absolut și refractară oricărei forme de moderație, de gradualism. La acea întrebare, răspunsul lui Lenin era fără echivoc: injectați conștiința revoluționară în proletariatul apatic, letargic, abulic.

După doar un an, avea să urmeze marea sciziune, divorțul dintre bolșevici și menșevici. Primii susțineau ideea partidului de avangardă, o falangă eroică formată din revoluționari de profesie. Pentru Lenin, moderația menșevicilor echivala cu trădarea revoluției. Primii preconizau ruptura apocaliptică cu ordinea stabilită, ceilalți erau mult mai puțin convinși că o asemenea ruptură nu va rezulta într-o dictatură mai atroce decât oricare alta cunoscută până atunci în istorie.

Știam din studiul profesoarei Bernice Glatzer Rosenthal despre miturile noi ale „lumilor noi” că Lenin avea în biblioteca personală un exemplar din Așa grăit-a Zarathustra. Știam că Gorki și Lunacearski erau mari admiratori ai lui Nietzsche, un gânditor în care descopereau febra zămislirii Supraomului, ori, dacă vreți, a Omului Nou, ființa care transcende filistinismul existenței burgheze. Robert Service menționează că Lenin însuși, ca și familia sa, era un mare admirator al operelor lui Richard Wagner.

Urmașul lui Robespierre și al lui Marx se delecta ascultând în exil, la München, împreună cu soția sa, Nadejda Krupskaia, acordurile romantismului dezlănțuit wagnerian. La înmormântarea sa, în ianuarie 1924, în acea zi în care termometrul a coborât la cea mai joasă temperatură din acel an, s-a intonat „Marșul funebru” din Siegfried. Supraomul bolșevic, al cărui cult era de-acum oficiat de marele pontif Djugașvili, zis și Stalin, era condus pe ultimul drum, înaintea îmbălsămării ce avea să vină, în pofida protestelor văduvei și a surorilor, însoțit de mitologia muzicală a tetralogiei nibelunge. Divinizarea lui Lenin era premisa zeificării lui Stalin.

Era ceea ce a observat cândva istoricul Fritz Stern: unificarea mitului, misterului și miracolului în dramaturgia totalitară. La fel cum avea să se petreacă în Germania nazistă, cu Hitler ca participant entuziast la ritualurile de la Bayreuth. Sigur, era vorba de o confiscare frauduloasă a muzicii lui Wagner, al cărei admirator a fost, între alții marele umanist Thomas Mann. Dar Wagner fusese nu doar un spirit rebel, un revoluționar anti-capitalist, ci și un antisemit feroce, unul dintre propagatorii ideologiei de tip Blut und Boden. Sub Stalin, Wagner a ieșit din repertoriul acceptat. A revenit mai recent, aflu dintr-un articol apărut în The Economist, în Rusia lui Putin. O temă de meditație: Lenin, Wagner și revoluțiile care pornesc de la München...

Vezi comentarii (1)

XS
SM
MD
LG