În haosul care domnește în biblioteca mea, mi-a fost greu să regăsesc volumul Antologia rușinii după Virgil Ierunca editat de Nicolae Merișanu și Dan Taloș (Humanitas, 2009). Până la urmă am izbutit să-l recuperez. Să amintesc mai întâi, aici, cum Ion Ianoși (1928-2016) și admiratorii săi s-au ocupat de-a lungul timpului de ce-am scris eu în junețe și m-au somat în câteva rânduri să mă delimitez tranșant de unele texte, deși am tot făcut-o de vreo trei decenii și mai bine încoace. Poate merită să oferim cititorilor un pasaj savuros din „umanistul leninist” Ion Ianoși:
„Partidul Comunist Român acordă o atenție constantă și susținută dezvoltării literaturii și, în cadrul ei, dezvoltării criticii literare. Congresul al XI-lea al partidului, Programul de făurire a societății socialiste multilateral dezvoltate și înaintarea României spre comunism, adoptat la acest congres, documentele Congresului educației politice și al culturii socialiste, ale recentei Conferințe Naționale a PCR, cuvântările secretarului general al partidului au evidențiat locul și rolul activităților culturale în propășirea națiunii noastre socialiste, în dezvoltarea democrației socialiste, în activitatea și munca educativă a poporului, în promovarea principiilor omului nou, constructor conștient și devotat al socialismului și comunismului”.
Textul lui Ion Ianoși a apărut în revista Viața Românească din ianuarie-februarie 1978, deci în numărul omagial pentru secretarul general al PCR cu prilejul împlinirii vârstei de 60 de ani. Este citat în Antologia rușinii, ediția menționată, la paginile 219-220. Dacă aceasta nu este limbă de lemn pusă în serviciul propagandei comuniste, atunci chiar nu știu ce este. La vremea respectivă, mă grăbesc aici să adaug, nimic nu-l constrângea pe prof. univ. dr. Ion Ianoși să producă acele texte. Nu era un tânăr marginalizat care încerca să intre într-o catedră de științe sociale, nu era un scriitor care plătea cu acest panegiric prețul publicării manuscriselor sale într-o prestigioasă revistă. Nu scuz acele concesii, unii nu le-au făcut și merită deplinul nostru respect. Disting însă între gradele de implicare și responsabilitate.
De fapt, Ion Ianoși prelungea în acele rânduri comportamentul său ultra-conformist, acel model de adaptare care i-a asigurat o carieră constantă în timpul regimului comunist. La vremea respectivă, un text precum cel semnat de Ion Ianoși ar fi fost de negândit sub semnătura, să spunem, unor Mihai Șora, Titus Mocanu, Henri Wald ori N. Tertulian. De Ion Negoițescu, Petru Creția sau Ion Vianu nici nu mai vorbesc.
Faptul că șeful catedrei de estetică a Universității din București, biograful lui Dostoievski și al lui Thomas Mann, semna acel text penibil este o circumstanță agravantă. Cultul personalității n-ar fi fost posibil dacă intelectuali cu poziții decisive în viața academică și literară, profesori universitari, membri și membri corespondenți ai Academiei RSR, membri și membri corespondenți ai variilor academii „de ramură”, între care Academia de Științe Sociale și Politice, figuri marcante ale uniunilor de creație, directori de institute științifice, de ziare, reviste și edituri, nu ar fi participat la acele orgii ale dezonoarei...
