Linkuri accesibilitate

Les bienvenues à Chicago


Cu două zile înainte de asasinarea lui Martin Luther King (15 ianuarie 1929 – 4 aprilie 1968; Laureat al Premiului Nobel pentru Pace, 1964), şi anume pe 2 aprilie, visul predicatorului american de culoare (renumitul „I have a dream”) s-a mai împlinit o dată, în cel de-al treilea ca importanţă oraş din Statele Unite ale Americii: primarul nou ales al metropolei este o femeie de culoare (dar şi lesbiană; or, asta ţine de viaţa ei privată), Lori Lightfoot, aceasta impunându-se în faţa unei alte femei afro-americane, Toni Preckwinkle.

Nu voi comenta semnificaţia acestui eveniment nu atât local, cât planetar – de vreme ce toate agenţiile de presă din lume i-au consacrat timp şi spaţiu; mă voi întoarce însă cu faţa la trecut, luându-l drept ghid pe marele istoric francez Michel Pastoureau, autor al studiului Negru. Istoria unei culori, Cartier, 2012, spre a urmări ascensiunea culorii negre în imaginarul creştin. Trec peste regina din Saba, personaj biblic de mare importanţă; amintesc în treacăt că unul dintre cei trei magi veniţi să se închine pruncului Iisus „trebuia să fie negru; în mod firesc, este cel care incarnează Africa: Balthazar, a cărui piele devine închisă la culoare în cea de a doua jumătate a secolului al XIV-lea”. Deja „în cea de a doua jumătate a secolului al XV-lea, prezenţa unui negru în sânul triadei devine sistematică. Textele explică faptul că Balthazar, cel mai tânăr dintre cei trei regi, descinde din Ham, fiul lui Noe, şi că domneşte peste o ţară unde bărbaţii şi femeile au pielea arsă de soare, asemenea celei a logodnicei din Cântarea cântărilor”.

Există însă un sfânt venerat de întreg Occidentul, Sfântul Mauriciu, care pe la mijlocul secolului al XIII-lea începe să fie reprezentat „cu pielea neagră, arhetipul africanului creştin”. Iată, în câteva cuvinte, istoria lui:

„De origine coptă, Mauriciu era conducătorul unei importante legiuni romane recrutate din Egiptul de Sus şi venite să lupte pe limes, în inima Alpilor. Soldat viteaz, el îi înfruntă pe barbari şi slujeşte cu devotament Roma. Dar fiind creştin, refuză să aducă sacrificii zeilor păgâni şi, pe la sfârşitul secolului al III-lea, sub împăratul Maximilian, moare cu moarte de martir împreună cu toţi soldaţii săi în regiunea Agaunum, în Valais. Este punctul de plecare al unui cult care va merge în crescendo de-a lungul întregului Ev Mediu. În Agaunum, o abaţie importantă păstrează relicvele sfântului şi constituie scopul unuia dintre cele mai importante pelerinaje din toată Creştinătatea occidentală. Admirat pentru vitejia sa, fidelitatea sa faţă de împărat şi fermitatea sa întru credinţa lui Christ, Mauriciu a fost ales în secolul al XII-lea patron spiritual al cavalerilor: el împarte acest rol prestigios cu Sfântul Mihail şi Sfântul Gheorghe. Dar pe măsură ce se dezvoltă cultul său şi iconografia sa, înfăţişarea i se modifică. La început alb la culoare şi având o faţă europeană, Mauriciu se va africaniza puţin câte puţin în imagini şi în opere de artă, care doresc să amintească despre originile lui nubiene. Pielea sa se întunecă, trăsăturile sale se transformă, dar, departe de a-i dăuna, această mutaţie, de neconceput cu două secole mai devreme, accentuează prestigiul acestuia: sfântul patron al cavalerilor va fi de-acum înainte un om negru, exprimându-şi splendid negritudinea. Unul dintre cele mai vechi şi mai admirabile exemple ale acestei transformări se vede în catedrala din Magdeburg, în Germania orientală: o statuie de gresie, plasată de-a lungul peretelui lateral sudic al corului, îl reprezintă pe Sfântul Mauriciu drept cavaler, îmbrăcat într-o magnifică cămaşă de zale ce lasă să i se vadă doar faţa: faţa unui african. Această sculptură singulară […] inaugurează o serie abundentă de statui ce-l reprezintă astfel, drept cavaler negru, până în zorii timpurilor moderne. […]

Probabil că anume pielea neagră a sfântului – strălucitoare şi indelebilă, deşi era atât de greu să vopseşti în negru – este cea care, la sfârşitul secolului al XIII-lea, i-a făcut pe boiangii să-l aleagă drept patron spiritual. În rest, în icoane şi în imaginarul colectiv, Mauriciu datorează fără doar şi poate această culoare a pielii numelui său, cât şi originii sale africane: pentru societatea medievală, trecerea de la Mauritius la maurus (negru) este o trecere aproape obligatorie – un om numit Mauriciu nu putea să nu fie negru.”

Revenind în zilele noastre, constat că, la auz, numele nu (întotdeauna) au culoare – poate de aceea mass-media a insistat atât de mult pe victoria unei femei de culoare (în confruntarea cu o altă femeie de culoare!) în cursa pentru primăria Chicago. Dacă doamna Lori Lightfoot ar mai fi şi francofonă (poate că este, nu am de unde să ştiu), le-ar putea adresa turiştilor din Hexagon, dar şi din Quebecul învecinat, următoarea urare: „Soyez les bienvenues à Chicago”.

XS
SM
MD
LG