Mai întâi se vede fulgerul spintecând bolta cerească, şi abia peste câteva zecimi (sutimi?) de secundă se aude tunetul. Cu prăbuşirea URSS s-a întâmplat exact pe invers – într-o zi rece de 15 noiembrie 1982, în timpul funeraliilor lui Leonid Ilici Brejnev (1906 – 1982), transmise live de televiziunea centrală, pe când sicriul cu trupul neînsufleţit al secretarului general al PCUS era coborât în pământ, în „necropola bolşevică” din Zidul Kremlinului, groparii l-au făcut scăpat, şi racla s-a prăbuşit cu un bubuit sinistru, pe care n-au reuşit să-l acopere nici acordurile grave ale Marşului funebru. Alte funeralii, aceleaşi marşuri funebre – în februarie 1984, la moartea lui Iuri Andropov, şi martie 1985, la C. Cernenko. Mortul încă nu se răcise, şi deja circula anecdota «на злобу дня» – o adevărată răsuflătoare în atmosfera, tot mai irespirabilă, a acelor ani, bancurile politice din epocă! –, şi anume: cică un cetăţean îşi face drum, cu coatele, printre cordoanele de miliţie, iar odată oprit declară ritos că şi-a luat abonament pentru un cincinal de ascultat muzică simfonică în Piaţa Roşie! Eram student la Filologie – facultatea în care oricine mai mult sau mai puţin citit era suspectat de naţionalism –; n-am să uit cum, la doar câteva zile de la funeralii, de pe pereţii blocului nostru dispăreau peste noapte citatele obligatorii ale fostului secretar general, fiind înlocuite cu altele, din ferparul noului secretat general al PCUS – şi aşa, de trei ori în trei ani şi ceva. Tot acest dadaism [Birou] politic, ca să nu-i zic suprarealism socialist, nu prea lăsa loc de iluzii: societatea materialismului dialectic se ţinea exclusiv pe vorbe goale (demagogie, ce mai!), iar odată pornite Perestroika & Glasnost, în 1985, avea să moară pre limba ei – ceea ce s-a şi întâmplat pe 19 august 1991, ziua puch-ul ratat, şi tot cu muzică clasică, televiziunea centrală difuzând baletul Lacul lebedelor! (Dacă nu cumva a „fulgerat” încă în decembrie 1979, odată cu intervenţia sovietică din Afganistan, sau în august 1968, când tancurile Pactului de la Varşovia striveau Primăvara pragheză, sau în 1956, când Ungaria era dată – prima! – la brazdă…)
După care a urmat „Parada Suveranităţilor” (Ucraina – 24 august; Belarus – 25 august; R. Moldova – 27 august ş.a.m.d.), dar oare aceasta înseamnă că pagina comunismului – „o aventură intelectuală a Vestului, experimentată în Est” (O. Nimigean) – a fost întoarsă?! La trei decenii de la prăbuşirea URSS, Revue des deux mondes se întreabă: „Que reste-t-il du communisme?”, şi tot ea răspunde, prin vocile unor intelectuali (de stânga, unii) cum ar fi Stéphane Courtois, autorul Cărţii negre a comunismului, Thierry Wolton, autorul Istoriei mondiale a comunismului, Alain Besançon, autorul cărţii Originile intelectuale ale leninismului, Michel Onfray ş.a.
N-o spun eu, o spune filosoful şi eseistul Michel Onfray (n. 1959), el însuşi – cu cuvintele lui – un „libertarian şi anarhist de stânga”:
„I se datorează lui Lenin, la patruzeci şi ore de la revoluţie, interzicerea presei de opoziţie; i se datorează închiderea, în decembrie, a principalelor edituri nebolşevice; i se datorează extinderea cenzurii în ce priveşte presa, fotografia, diversele programe, ilustraţiile, corespondenţa şi, bineînţeles, filmul; i se datorează instaurarea unei Direcţii pentru literatură şi artă; i se datorează inaugurarea lagărelor de concentrare, în care opozanţii au fost internaţi încă din primăvara lui 1918, pe insulele Solovki; i se datorează, încă de la primele ore, interzicerea adunărilor publice şi trimiterea trupelor în stradă; i se datorează scăderea cu un sfert a salariilor muncitorilor; i se datorează confiscarea unor bunuri materiale pe care revoluţia le detestă; i se datorează exproprierea proprietăţii funciare; i se datorează munca obligatorie pentru toţi. Când mulţimea vrea să asiste la Constituanta din 5 ianuarie 1918, Lenin dă ordin să se tragă asupra ei cu mitraliera.
Cine oare conduce armata? Un anume Troţki.
Aşadar, Troţki: e omul care a creat Armata Roşie; omul care, în 1917, a declanşat teroarea (în câteva săptămâni, aceasta a făcut de două sau de trei ori mai mult morţi decât poliţia ţaristă de-a lungul unui secol); omul care, la 8 august 1918, înfiinţează primele două lagăre de concentrare la Murom şi Arzamas – Hitler, în acea perioadă, este pe front; omul care decide exterminarea întregii componente anarhice a revoluţiei ruse, începând cu partizanii lui Nestor Mahno în Ucraina, între 1919 şi 1921; omul care înăbuşă revolta marinarilor de la Kronstadt, în martie 1921; omul care, în 1938, exilat în Mexic, scrie Morala lor şi morala noastră, un text în care aboleşte criteriile clasice de bine şi de rău în favoarea consecvenţialismului revoluţionar al convenabilului şi nocivului: este convenabil, adică ţine de sfera binelui, tot ceea ce favorizează revoluţia; este nociv, adică rău, tot ceea ce i se opune. Când crima, încarcerarea, execuţiile de deţinuţi (inclusiv femeile, bătrânii, copiii) slujesc fiinţa revoluţiei şi ajută la generalizarea ei, atunci sunt bune, pentru că sunt utile!”
Ce-ar mai fi de spus – decât că, cine nu învaţă din istorie, riscă s-o repete…