Linkuri accesibilitate

Libertate, fericire, onoare: Nicolae Steinhardt (1912–1989)


Karl Jaspers spunea că există oameni care dau măsura umanului. Unul dintre aceștia a fost Nicolae Steinhardt. Într-un timp al haosului moral, al abrogării distincției esențiale dintre Bine și Rău, ori mai precis al falsificării Binelui (Vladimir Soloviov), al lagărelor de concentrare și al camerelor de tortură, N. Steinhardt a demonstrat că libertatea și fericirea sunt inseparabile. Regimurile liberticide nu pot oferi fericire reală, ci doar isterii colective, resentiment organizat statal și paranoia socială ori tribalistă.

M-am bucurat citind de-a lungul timpului recenzii și reacții la un volum de scrieri pe teme literare (si nu numai) de N. Steinhardt, apărut in 2012 la editura Polirom. Cartea era îngrijită de cărturarul George Ardeleanu, căruia îi datorăm, de altfel, fascinanta biografie a lui Steinhardt, apărută la Humanitas, o lucrare fundamentală pentru înțelegerea unui destin intelectual și a unui profil etic de excepție.

Numele lui N. Steinhardt, cel arestat și condamnat în procesul grupului Noica-Pillat, autorul Jurnalului fericirii, intelectualul român-evreu liberal-conservator, admiratorul lui Chesterton, Dostoievski, Soljenițîn, Malraux, Camus și Koestler, prietenul lui C. Noica, al lui Dinu Pillat și al lui Alexandru Paleologu, gânditorul creștin ortodox atât de apropiat ca viziune de o Simone Weil, întruchiparea unui spirit universalist tot mai amenințat în această lume a fragmentărilor post-moderne și a utopiilor fals-redemptive, patriot român și cetățean al lumii, omul care nu s-a lăsat frânt de presiunile unui sistem criminal, apărătorul valorilor transcendente atunci când ele erau călcate în picioare cu cinică neobrăzare, dascălul moral, iluministul iluminat îndrăgostit de Dumnezeu și de marele dar al Rațiunii, monahul de la Mănăstirea Rohia, figurează neîndoios în ceea ce eu numesc panteonul onoarei la români.

Steinhardt l-a prețuit și iubit pe Caragiale, în raport cu care a propus o neașteptată și seducătoare hermeneutică religioasă: Secretul Scrisorii pierdute, scria Steinhardt, ține de un adevăr ezoteric, de faptul că „lumea românească e altă lume decât lumea Occidentului și lumea Orientului e altceva; e spațiu mioritic și creștin, spațiu al blândeții, dulcii împăcări, iertării, echilibrului și relativității”. Mi-ar fi plăcut să-l cunosc personal, aș fi avut enorm de multe întrebări a-i pune, legate de ideologii, de credință, de identitate (ori, mai exact, de identități), nu s-a întâmplat, dar mi-au vorbit cu mare dragoste despre Steinhardt prieteni (discipoli) ai săi din diverse momente ale itinerariului său spiritual, de la Toma Pavel și Virgil Nemoianu la Dragoș Paul Aligică. Jurnalul fericirii va dăinui ca una din marile cărți ale mărturisirii din acel loc al istoriei numit Europa de Răsărit.

Celor care mai visează la un comunism pur, adoratorilor de ultim ceas ai „ideii comuniste”, le-aș reaminti aceste cuvinte ale lui Steinhardt: „Iluzii, prostii. Tot cu aceleași elemente constitutive veți lucra. Tot acolo veți ajunge. Tot la același rasism social, marxist nu mai puțin decât leninist (deși ar fi, poate, om cumsecade, deși burghezia a jucat un rol progresist, n-avem ce-ți face: ești cum ești, și cum altfel nu poți fi, trebuie așadar să fii osândit). Asta e, nu altul. Răzbunător. Mic. Împuțit. Mahalagesc. Pizmaș. Credincios al treimii: ură, bănuială, invidie. Cu gură de țață și ură de slugă. Societatea bunei stări, unde bucătăria e Primusul de pe coridor. Știu ei, demonii, cum să se întrupeze, nu întâmplător”. (Reflecții despre romanul Maestrul și Margareta, capodopera lui Mihail Bulgakov, recomandat de Dinu Pillat, Văratec, 1970, în N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, ediție îngrijită și postfață de Virgil Ciomoș, Editura Dacia, 1991, pp. 150–151).

Opinia dvs.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG