Linkuri accesibilitate

Limbajul secret al destinului


Haralambis Angourakis (1951–2014) a citit cam aceleași cărți anti-totalitare pe care le devorasem și eu (Soljenițîn, Djilas, Koestler, Orwell, Roy Medvedev). Nu existau secrete pentru el în ce privea natura despotică a comunismului de tip sovietic. Însă trăia cu iluzia că stânga revoluționară se poate reinventa, se îmbăta cu elixirul radicalismului utopic. I-am spus la un moment dat ce gândeam, nu ne-am certat, dar era clar că mergem în direcții diferite. Prietenia noastră devenise o teacă în care cele două săbii nu puteau conviețui.

Am mai comunicat, foarte rar, cu el în anii ’80. Ai lui au revenit în Grecia în 1979. Eu am părăsit România în 1981. Țin minte că l-am sunat de la Paris, am vorbit îndelung. Mi-a scris mai târziu, eram la Philadelphia, îi trimisesem adresa mea. Mi-a spus că își pune speranțe în Gorbaciov, insista să vin în vizită în Grecia, altfel, spunea, nu ne vom mai vedea decât în vreun cimitir. Ultimul său mesaj a fost o felicitare de Anul Nou, prin 1992, cu antetul PC din Grecia și cu un citat antifascist din Yannis Ritsos. I-am văzut numele într-un articol din The Economist, era, cred, prin 2004 sau 2005, invoca necesitatea unui front global al stângii, dincolo de divergențele ideologice vetuste.

A condus Departamentul de Relații Externe al PCG, a ajuns membru al CC. Devenise un militant, un revoluționar de profesie, își abandonase cariera în domeniul astrofizicii. Apoi, a intrat în Parlamentul European, unde a susținut linia extremei stângi cu vehementă pasiune. Credea sincer în acele găunoase slogane? Bănuiesc că da. Mi-ar plăcea să cred că în clipele de solitară reflecție pe tema istoriei comunismului, va fi recunoscut, asemeni văduvei lui Nikos Beloyannis, dezastrul moral al mișcării cu care s-a identificat total. Mi-e teamă însă că a rămas complet înțepenit în carcasa convingerilor sale leniniste. A fost, în fond, ceea ce Czesław Miłosz a numit, în Gândirea captivă, un sclav al Istoriei. Nu era un conformist ori un oportunist, alta era plămada din care era făcut. Aceea a adepților fanatici despre care a scris și Eric Hoffer. A rămas până la sfârșit un true believer. Cel mai bun prieten al tatălui său a fost Grigoris Farakos, un partizan al de-stalinizării gorbacioviste. Hara nu l-a urmat. A rămas fidel dinozaurilor leniniști. Când am aflat că a votat în PE împotriva unei rezoluții de condamnare a încălcărilor drepturilor omului în Cuba, m-am cutremurat. Trăise în România lui Ceaușescu, tremurase și el de groaza Securității...

La Bruxelles, a fost unul dintre susținătorii poziției PSD în privința protestelor din ianuarie 2012. S-a opus cu tărie proiectelor menite să condamne comunismul. A susținut regimul Miloșevici în Serbia și, mai apoi, demagogia putinistă. A făcut parte din grupul de „observatori” ai referendumului neconstituțional din Crimeea. M-am frecat la ochi și când am văzut că a mers acolo în compania extremiștilor de dreapta. De fapt, nu trebuia să mă mir. Fanatismul anti-capitalist, anti-american și anti-european, ca să nu mai vorbesc de cel anti-israelian, justifica, pentru acești oameni, orice salt moral, orice alianță, indiferent cât ar fi ea de impură doctrinar. Greu de imaginat poziții mai opuse decât acestea și cele pe care le susțin eu. Arthur Koestler vorbea despre un limbaj secret al destinului. Cred că avea dreptate.

Am acasă la mine mătăniile de chihlimbar pe care mi le-a dăruit în 1968. Fuseseră ale tatălui său. Fiul meu, Adam, mi-a adus de la Salonic un nou șirag, albastru. Nefericit cel care, adolescent fiind, nu a trăit asemenea prietenii. Una din primele cărți pe care le-am citit în germană a fost Narziss und Goldmund a lui Hermann Hesse. Et pour cause...

Vezi comentarii (1)

Acest forum a fost închis
XS
SM
MD
LG