Linkuri accesibilitate

Limitele imaginației teoretice a comuniștilor locali


Până la preluarea puterii de către naziști, în ianuarie 1933, membrii Biroului Politic al partidului comunist clandestin și alți revoluționari români, inclusiv David Finkelstein (zis și David Fabian), locuiseră la Berlin.

După ascensiunea lui Hitler, cei mai mulți refugiați politici est-europeni s-au mutat la Moscova, acolo de unde sperau să-și continue activitățile la sediul central al Cominternului (locațiile precise ale acestor refugiați au rămas adesea obscure, în special din cauza secretomaniei paranoice și a utilizării unor nume false).

Pentru români, nu era altceva de făcut în Rusia decât muncă ideologică, iar Bădulescu-Moscovici, Ecaterina Arbore, Sașa Gherea, Leon Lichtblau și Timotei Marin, de pildă, au lucrat la traducerea operei lui Lenin. Una din ultimele traduceri ale lui Fabian a fost discursul lui Stalin la Plenara PCUS din februarie-martie 1937, un eveniment cataclismic, cum scriam și în alte ocazii, care a schițat dramaturgia isterică a următoarei perioade. Ne aflam, cu adevărat, la apogeul terorii, un timp al fricii universale și al suspiciunilor.

Asemeni multora din prietenii săi, și Fabian s-a trezit prins în universul kafkian al așa-zisei Ejovșcina—terifianta perioadă cuprinsă între 1937 și 1939, când Nikolai Ejov conducea NKVD-ul și nimeni nu se simțea în siguranță. Fabian a fost arestat și executat la vârsta de 42 de ani, în decembrie 1937.

Trebuie spus că imaginația teoretică a comuniștilor români a fost mai degrabă una limitată. Indivizi precum Sașa Gherea, Lucrețiu Pătrășcanu sau Eugen Rozvan nu erau, totuși, din aceeași categorie cu Georg Lukács, Antonio Gramsci, ori chiar cu mai puțin sofisticatul marxist francez Georges Politzer (originar, și el, din Oradea). Acest lucru nu înseamnă însă că nu exista niciun potențial teoretic. Problema este că, încă de la început, partidul a manifestat puternice înclinații anti-intelectualiste, agravate de perceperea intelectualilor ca scandalagii și iubitori de abstracțiuni.

Supunerea ideologică la cheremul birocrației cominterniste era totală și necondiționată. Nimic din configurația teoretică a PCR nu indica vreun apetit pentru strategii alternative ale luptei revoluționare. În orice caz, nimic comparabil cu Tezele Blum ale lui Georg Lukács din 1928 (denunțate imediat de Comintern), cerând, nici mai mult, nici mai puțin decât „o dictatură democratică a proletariatului și țărănimii” ca fază tranzitorie către o complet dezvoltată „dictatură a proletariatului”.

Pentru comunismul românesc, stoparea din fașă a oricărei tentații eretice a coincis cu bolșevizarea—adică stalinizarea—completă a partidului. Luximin (Marcel Pauker), de pildă, a fost asociat cu latura occidentală a tradiției socialiste românești: fusese educat în Elveția, iar combinația de „magic primitiv și despotism asiatic” (despre care Isaac Deutscher spunea că este marca specifică a stalinismului) nu putea să-l atragă prea mult.

În 1928, după toate epurările permanente, PCR era încă mult prea bântuit de amintirile sale pre-cominterniste. Partidul era chinuit, de asemenea, de un facționalism păgubos, suspiciuni patologice și o nemiloasă luptă pentru putere.

Așa cum avea să admită și Nicolae Ceaușescu la mulți ani după, amenințarea unei extincții complete a partidului se contura amenințător. Comitetul Executiv al Cominternului a simțit nevoia să instituie un control absolut asupra Partidului Comunist Român.

Tendințe similare erau vizibile și în alte partidele comuniste la sfârșitul anilor ’20: facțiunea Jenő Landler a Partidului Comunist Ungar, precum și „deviațiile” Heinrich Brandler–August Thalheimer și Heinz Neumann în KPD-ul german au fost eliminate, lăsând loc pentru ascensiunea mult mai mediocrului și ultra-obedientului Ernst Thälmann.

Bolșevizarea completă a partidelor comuniste naționale a fost cuvântul de ordine la sfârșitul deceniului doi. Ea a fost sinonimă cu eradicarea nemiloasă a moștenirii lor social-democratice.

Vezi comentarii

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG