O replică feminină a lui Peter Pan, care-şi spune la cei 11 ani ai ei: „Nu mă puteam imagina la altă vârstă decât cea de acum. Maturizarea îmi părea de neconceput. Nu trebuia să se întâmple”, după ce că a încetat să le vorbească alor casei (mama, o artistă de mare frumuseţe; tatăl, mort; fratele mai mare, un singuratic ce se închide în camera lui – cum ar veni, „o familie a întunericului”!) şi celor de la şcoală, protagonista insolitului roman Bine ai venit în America! al suedezei Linda Boström Knausgård, Pandora M, 2020, completează galeria personajelor ciudate, care fac sarea şi piperul unei literaturi.
„Am avut cândva o viaţă. O mai aveam? Refuzul meu de a vorbi devenise mai puternic decât mine. Tăcerea mi-a ieşit din corp şi a acaparat totul”, ceea ce n-o împiedică totuşi pe Ellen (numele îi apare o singură dată, la pagina 96) să verbalizeze lumea, c-o fi vorba de viaţa familiei sale sau de propriile trăiri lăuntrice, printre acestea numărându-se şi moartea tatei de care fata se simte responsabilă („Ce s-ar întâmpla cu mine dacă l-aş omorî pe tata? Nu ştiam, aşa că m-am decis să mă rog. Mă rugam să moară”). Altminteri, de-a lungul celor puţin peste 100 de pagini, discursul fetei se compune mai mult din întrebări, acestea venind în cascadă: „Acum puteam? Să-i rezist? Ajungea tăcerea mea până la ea? Cum poate cineva să acorde unei alte persoane un loc atât de important în viaţa sa?”; peste alte 50 de pagini: „Ce urma să fac? Ce era deschis şi ce era închis? Se schimbaseră lucrurile în mod ciudat şi acum eram deschisă către lume? Puteau vedea ce-i în sufletul meu?”; şi chiar în pagina finală: „Ce vom face de acum încolo? Ce vom face unii cu alţii de acum încolo?” Cred că această sintagmă – „unii cu alţii” – conţine cheia de lectură a cărţii, căci doar despre comunicare nu-i vorba în acest roman unde fiecare nu-şi vede decât de viaţa sa (mama schimbându-şi, unul după altul, amanţii; fratele bătându-şi uşa în cuie; Ellen făcându-şi procese de conştiinţă; iar tatăl mort considerând că „atât de multe lucruri erau greşite de când murise”); bine zis: „O proză intensă, obsedantă, ce evocă disperarea rece a unui film de Bergman” (Kirkus Reviews).
Dacă o îndrăgisem, în copilărie, pe Pippi Soseţica a suedezei Astrid Lindgren, în mod cert n-am să mă despart degrabă de micuţa suedeză Ellen din Bine ai venit în America!
1 februarie ’21
