Lista de condiții formulate de Rusia în schimbul reducerii tensiunilor în Europa (de Est) a fost înaintată emisarilor americani. Conținutul ei e clar și era, de altfel, de mult timp, previzibil. Astfel, Rusia cere asigurări ferme că Ucraina nu va fi admisă în NATO și nici nu va mai primi asistență militară americană pe viitor. În plan mai larg, Rusia dorește îndepărtarea structurilor militare NATO instalate după 1997 în statele est-europene și încetarea de facto a oricăror activități sub comandă NATO în aceste state.
Lista remisă de Rusia Statelor Unite e un document cu totul special. Mai întâi, Rusia consideră că e vorba de un „proiect de tratat” ruso-american dar e greu de crezut că Rusia crede, măcar o clipă, în șansele de semnare și ratificare care ar transforma acest document într-un tratat internațional. De asemenea, cererile formulate de Rusia au un conținut într-atât de radical încât, din nou, e imposibil de crezut că Rusia mizează pe un accept american.
Și totuși, Ministerul Rus de Externe a decis, în mod cu totul neobișnuit, să publice integral documentul, încă înainte de o primă reacție oficială americană. Nimic accidental. Publicând conținutul unui document cu șanse minime de aprobare, Rusia lansează o dublă manevră politică și de imagine. În planul percepției, Rusia și-a creat spațiu pentru o situație favorabilă în toate scenariile. Astfel, dacă statele unite refuză explicit și formal să accepte condițiile plasate în document, Rusia va avea toată libertatea să se declare nedreptățită și periclitată. Constatând refuzul de cooperare american, Rusia va putea dezvolta în continuare discursul propagandistic intern despre ostilitatea SUA și NATO. Evident, un refuz va fi transformat imediat în pretext de menținere a presiunii militare asupra Ucrainei și va legitima viitoare acțiuni de hărțuire în diverse teatre de interes NATO și american (o mostră a fost deja livrată prin criza migrațioistă provocată la frontiera de vest a Poloniei - episoade similare ar putea duce la retrageri din acorduri de limitare a armamentelor sau în amplasarea de noi instalații militare capabile să amenințe Europa de Vest). Bineînțeles, în varianta extrem de improbabilă în care Statele unite ar accepta condițiile rusești, Moscova ar obține controlul nedeclarat asupra deciziilor în Europa de Est și ar prezenta această izbândă drept un triumf al diplomației rusești. Continuând, bineînțeles, să forțeze noi concesii spre a lărgi breșa.
În termeni propagandistici, documentul dat publicității de Rusia are toate datele unui ”decoy” - un produs care camuflează și derutează. În primul rând, pentru că obiectivele cuprinse în document sunt în mod vădit atât de irealizabile încât ținta reală pare să fie cu totul alta.
O recapitulare a celor mai recente acte și declarații deiplomatice ruso-americane ajută la clarificare. Astfel, e de notat că, în ultimele luni, după aprilie 2021, administrația Biden a luat decizii și a autorizat declarații în căutarea unui nou cadru în relațiile cu Federația Rusă. Mai întîi, problema admiterii Ucrainei în NATO a încetat să mai fie o problemă reală pe agenda americană. Tacit, chestiunea Ucraina în NATO a rămas o ipoteză prezentă în analize și editoriale dar nu în declarațiile, negocierile și actele semnate de administrația americană. Parteneriatul Strategic semnat cu Ucraina în noiembrie 2021 e orice dar nu o treaptă pregătitoare pentru admiterea în NATO.
Cealaltă decizie americană majoră în relațiile cu Federația rusă e retragerea regimului de sancțiuni împotriva companiilor care participă la proiectul NS2 - conducta care transportă gaz în Europa de Est, ocolind și izolând Ucraina.
Dar cea mai importantă și mai puțin vizibilă schimbare de registru în atitudinea americană ține de Acordul de la Minsk. Impus Ucrainei, în 2014-15, după intervenția militară Rusă, Acordul de la Minsk e, în esență, mecanismul de legalizare a agresiunii rusești și de limitare a suveranității statului ucrainean. Acordul prevede, printre altele, ”autonomia politică” a zonelor ucrainene controlate de forțe paramilitare pro-ruse și vorbește de „statutul special” al acestor zone. Modelul e arhicunoscut din practica politico-militar-propagandistică exercitată de Rusia în Georgia și Moldova.
Acordul de la Minsk a fost respins de Ucraina și nu a ajuns niciodată în faza de ratificare. Fosta administrație Obama a încercat să folosească prevederile Acordului ca bază de lucru în negocierile ruso-ucrainiene dar nu a reușit să schimbe situația de facto. După aprilie 2020, adminsitrația Biden pare să fi reluat acest efort. Primul semnal e o schimbare semnificativă de limbaj. Oficialii americani au încetat să mai vorbească de „război” sau „agresiune” și au început să vorbească tot mai frecvent de „criza” sau de „conflictul” din Ucraina. În aceeași linie, Ucraina și Rusia sunt descrise drept ”părți angrenate în conflict” și puse, astfel, pe picior de egalitate. Nu mai puțin semnificativă e referința repetată la ”obligațiile” ce revin Ucrainei în urma Acordului de la Minsk. Expresia face un serviciu enorm poziției ruse și împinge Ucraina spre asumarea unui Acord pe care îl respinge, care n-are putere legală, nu e ratificat și a fost impus prin forță.
Rezumând, adevăratele obiective în lucru pentru Rusia sînt chestiunea Ucraina în NATO, suveranitatea Ucrainei și conducta NS2. Recenta listă de cereri strategice rusești nu menționează aceste obiective ci le înlocuiește cu o serie de propuneri complet irealizabile. Administrația americană e, practic, invitată să înainteze pe drumul deschis după aprilie, în schimbul retragerii unor revendicări oricum nerealiste.
Manevrele diplomatice rusești sunt în plină desfășurare și au, deocamdată, succes. Nu succesul declarativ și retoric pe care îl caută, în aparență, recenta listă de revendicări ci reușitele practice și nedeclarate: izolarea Ucrainei și conexiunea cu Europa de Vest în calitate de furnizor energetic direct, principal și influent politic. Lista din spatele listei e singura importantă.