Linkuri accesibilitate

Literatura nu este comunicare, este transmitere de sentimente


Literatura este un produs care ne oferă privilegiul să fim contemporani cu oamenii care au creat-o. Da, cu Dante, cu Tolstoi, cu Eminescu, pentru că atunci când iei în mâini o carte și penetrezi aceste texte cu mintea, cu bagajul pe care îl ai la dispoziție sau nu-l ai, devii contemporan cu creatorul. El te ajută să vii alături de viața lui, de evenimentele, de preocupările lui și acesta este marele farmec al literaturii, al muzicii, al picturii, pentru că, în momentul în care te uiți la o pictură de-a lui Dali, el te cheamă să trăiești aceleași sentimente și, eventual, să bobinezi toată viața lui, tot ce îl înconjura și de acolo, agățat fiind, intri într-o sumedenie de cotloane, într-o sumedenie de posibilități de a-ți trăi viața altfel decât în segment mic, biologic, trofic, pe care, în aparență, ți-l oferă soarta. La asta mă gândeam atunci când am convocat doi oameni cu care întotdeauna îmi place să vorbesc. Aflați imediat cine sunt ei.

Punct și de la capăt cu Maria Pilchin, Emilian Galaicu-Păun și Vasile Botnaru
Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:47:55 0:00

Emisiunea aceasta o imprimăm în Ziua lecturilor, Ziua cărții, Ziua bibliotecarilor și pornim de la o carte a lui Emilian Galaicu-Păun, un autor drag nouă, care în fiecare luni vine și vă spune ce a descoperit în oceanul cărților. Emilian Galaicu-Păun astăzi este și un fel de omagiat, pentru că a scos la Cartier o antologie de poeme, selectate de Al. Cistelecan, un nume foarte reprezentativ pentru literatura română. O să-l întrebăm mai târziu cum se simte, cine, în cazul acesta, pe copertă e mai important – autorul sau selecționerul –, dacă e corect să spun selecționerul în cazul celui care selectează, știu că la fotbal parcă era, și Maria Pilchin, o altă autoare dragă nouă, care până nu demult făcea parte din echipa Europei Libere, acum și-a luat o pauză, era îndărătul activităților de pe internet, împreună cu colegii făcea vitrina de pe internet pe rețele sociale a Europei Libere.

Literatura nu este comunicare, este transmitere de sentimente
Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:40:17 0:00
Link direct

Europa Liberă: Astăzi folosesc acest prilej ca să-l întreb, întâi și-ntâi, pe Emilian Galaicu-Păun, dar din toată emisiunea o să vă dați seama despre ce discutăm astăzi. Fiindcă este o antologie, o recitire a textelor, a poemelor scrise în diferiți ani, vreau să te întreb pe dumneata dacă ele, astăzi, sună altfel pentru dumneata care le-ai scris sau pentru cineva care a avut norocul sau nenorocul să le citească în anul când au apărut și, acum, sună sau nu altfel textele?

Emilian Galaicu-Păun: „Bună întrebare. Cam aceeași întrebare i-o punea și Lucia Țurcanu luni la lansarea pe Zoom a acestei antologii lui Cistelecan, care a scris această postfață foarte doctă și a operat împreună cu mine selecția. Adevărul este că la relectură textele se așază altfel. Și cele care rezistă în timp, și sper că această inițiativă conjugată a mea și a criticului să fi selectat exact textele care rezistă în timp și, astfel, se înșiră. Eu cred că o carte nu înseamnă niște poeme aparte, oricât de perfecte ar fi ele fiecare, înseamnă și acel lanț ADN, care se formează în totalitate. Și textele, în felul în care se leagă între ele, felul în care se așază, felul în care se pun în pagină, cred că ați și văzut, bineînțeles, există o punere în pagină foarte specială în cazul unor texte – fie de-a latul, fie răsturnate –, pentru că spațiul literar oferă la fel de diferite posibilități ca cel teatral sau pânza, sau sculptura, în care poți explora și spațiul.

În sensul acesta, ceea ce s-a schimbat, ca să răspund nemijlocit la întrebarea de mai sus, s-a schimbat plasarea textelor într-un tot întreg și, în sensul acesta, este o antologie mai puțin obișnuită, pentru că nu am mers de la primele texte spre ultimele, dimpotrivă, am început cu unul dintre ultimele cele două volume, deci cu A(II)Rh+eu, și am coborât din 10 în 10 ani. Cam asta a fost perioada în care am scris la o altă carte, deci am coborât spre Arme grăitoare, spre Yin Time, Cel bătut..., Levitaţii... și Abece-Dor. Între Abece-Dor, din ’89, și A(II)Rh+eu, din 2019, în 30 de ani, s-au văzut într-o logică mai degrabă conținutistică, dar nu una strict cronologică.”

Europa Liberă: Dumneata ai comparat cu teatrul, eu mai curând aș compara cu o simfonie, cu o orchestrație foarte armonioasă...

Emilian Galaicu-Păun: Orchestrație este foarte bine spus, da.”

Europa Liberă: ...în care textele își au locul ca partiturile și, la un moment dat, acel toboșar care apare cu două note pe care trebuie să le tragă el într-un anumit loc este foarte important și dacă el este lipsă sau n-a fost atent la dirijor, strică tot spectacolul. Cum te simți cu copiii ăștia pe care i-ai lansat și ei nu pleacă, bănuiesc, din cartea dumitale?

Emilian Galaicu-Păun: „Dimpotrivă, au plecat foarte departe. Unele cărți au fost traduse telle qu'elle. De exemplu, Yin Time a fost tradusă în germană, tradusă de la un capăt la altul, urmează să apară o antologie de Arme grăitoare în traducerea lui Sorkin, traducerea americană a lui Sorkin, pentru că el ține foarte tare să spună asta. Bun, el traduce în engleză, dar este o engleză americană. Eu aș porni de la alt detaliu, că tot ai început cu cele două nume care se întâlnesc pe copertă, nu doar că, să zicem, ne despărțim de anumite texte, dar în felul în care, de exemplu, ne publicăm cărțile într-o anumită colecție, într-un fel, aducem omagiu înaintașilor noștri și aș aminti – țin foarte mult la acest detaliu –, aș aminti că, înainte de a scoate această antologie - sanG d'encre - în Cartier de colecție, am antalogat eu însumi doi poeți, care mi-s foarte dragi. E vorba de Ilarie Voronca, pe care l-am scos cred că în primul an în care am inițiat această serie de colecție, și, ceva mai târziu, antologia lui Eugen Cioclea Dați totul la o parte ca să văd. Este o antologie la care țin foarte tare și faptul că, la un moment, ni s-au întâlnit numele, la început, Ilarie Voronca și numele meu, după aceea, Eugen Cioclea și numele meu, acum numele meu și Cistelecan, bun, acum să spun care-i mai important și care nu, aș zice așa: numele de mai jos este numele de bază. Criticii sunt cei care pun temelia și vreau să cred...”

Europa Liberă: Până când încă n-ai murit, ești neimportant, când ai să mori, atunci...

Emilian Galaicu-Păun: „Da... Iar faptul că, în cazul meu, am putut oferi o perspectivă, haideți să zicem, nu chiar relativ-totalmente nouă, dar o lectură proaspătă a lui Ilarie Voronca sau a lui Cioclea, pe mine mă umple de mândrie.”

Europa Liberă: Da, dar pe mine mă preocupă, și de fiecare dată am aceeași întrebare – cum rămân toate lucrurile acestea ale dumitale în cap, în suflet (nu știu unde le păstrezi), peste care se așază un milion de texte pe care le citești și le prezinți la Europa Liberă și după aia, din asta, trebuie să faci o simfonie, trebuie să faci o arhitectură? Și iată cu această ocazie m-am convins că nu dați draftul, scrisul la editură și, faceți ce vreți, borș, cu el, ai stat și ai gândit care text trebuie să fie de-a curmezișul, care trebuie să fie de-a latul...

Emilian Galaicu-Păun: „...răsturnate mai sus, da...”

Europa Liberă: Nu-i la prima experiență.

Emilian Galaicu-Păun: „Sigur că da.”

Europa Liberă: Cine a citit Țesut viu, are experiența asta deja, dar același lucru vreau s-o întreb pe Maria, pentru că sigur că poate are mai puține decenii decât Emilian Galaicu-Păun: autorul când așază o carte, de fapt, ce vrea – să obțină portretul lui Dorian Grey sau să scoată în vileag conținutul acelor poeme, textele să funcționeze, să sune, să dea dimensiune 3D? Ce vreți ca autoare?

Maria Pilchin: „Când vorbim despre poetul Emilian Galaicu-Păun și cum își face el cărțile, cred că aici profesoara din mine, în primul rând, ar vorbi. În cazul unor elevi, studenți, anume asta, în primul rând, aș semnala – felul în care își lucrează și își conceptualizează cărțile. Nimic nu este întâmplător în cărțile lui Emilian Galaicu-Păun.

În acest sens, aș putea spune că este unic, și nu doar între Nistru și Prut, în general, în literatura contemporană de limbă română. E foarte responsabil, uneori, cred că chiar enervant pentru un machetator, cum vorbeam înainte de emisiune. Mi se pare, corpul lui trăiește fiecare carte care apare...”

Europa Liberă: Țesut viu, ce să mai?...

Maria Pilchin: „Exact. Este o țesere, este o țesătură de foarte multe energii. Și apropo, când spuneați despre criticul Al. Cistelecan, trebuie să recunosc aici, în studioul Europei Libere, primul om care mi-a vorbit despre acest critic important, pentru mine foarte important, a fost Emilian Galaicu-Păun. Eram studentă și mereu auzeam despre Cis, aproape un mit, pe care Emilian cumva îl iradia în jurul lui. Și asta m-a făcut atentă. Al. Cistelecan, într-adevăr, este un critic la fel de responsabil cu cărțile, mai ales în zona poeziei și îmi place foarte mult ceea ce face în proiectele în care practică un fel de arheologie poetică, se duce spre poetele interbelicului, se duce mai departe, spre primele poete, nume în totalitate necunoscute, și cu cât mai necunoscute și exotice sunt, cu atât mai interesant este proiectul.”

Europa Liberă: Dar nu plecați de la întrebarea mea. Dumneata sau vorbim despre Emilian Galaicu-Păun, când faceți așa un cărțoi care are câteva decenii, de fapt, vreți să faceți antropologia autorului sau a realității, sau a invențiilor textuale?

Maria Pilchin: „Sunteți nedrept cu mine, pentru că ați spus că sunt cu câteva decenii mai tânără și încă nu am o astfel de carte, dar pot să intuiesc și, poate, s-o fac pe criticul literar și să argumentez de ce e nevoie de astfel de antologii. Eu consider că este nevoie, mai ales de această manieră în care le face Emilian Galaicu-Păun, e un fel de relectură. Începând cu secolul trecut, noi tot mai mult vorbim despre această relectură, revenire la niște texte, la niște autori și, mai ales, când se întâmplă și ochiul autorului e chiar un exercițiu foarte curios.”

Europa Liberă: Eu insist pe chestia asta, de ce? Pentru ca să ajung, de fapt, la întrebarea de bază pentru care v-am convocat și asta sper să fie interesant pentru cei care ne ascultă și ne urmăresc. În secolele precedente, autorii de poeme, de romane în mod obligatoriu se simțeau chemați să facă reportajul vremii și putem face trimitere la Eminescu, la Blok, la cine vreți. Acum este asta o obligație, o chemare a autorilor? Peste sute de ani, vor găsi referințe, sigur că nu primitive, directe, tehnice, la viața pe care a răsturnat-o COVID-ul și a mobilizat societatea să caute alte repere? Am dat un exemplu doar, dar sunt marile tragedii pe care le-a trăit omenirea cu războaiele, cu schimbarea paradigmei umane, în general, care nu se întâmplă peste noapte, ca un război. Vă preocupă asta când stați la masa de scris?

Maria Pilchin: „M-ar deranja un pic cuvântul obligațiune. Cumva ați spus...”

Europa Liberă: Chemare, am zis-o, așa, mai elegant...

E firesc să se întâmple această venire a realității în literatură, în artă, în general

Maria Pilchin: „Da, chemarea... Chemarea întotdeauna există. Nu știu dacă e neapărat o misiune conștientizată. Există scriitori care scriu organic, care, practic, trăiesc în mijlocul acestei realități despre care vorbiți și ei funcționează ca niște mediumuri care transmit. Există scriitorii, să zic eu detașat, mai conceptuali, care se uită panoramic și extrag de acolo. Nu pot să vă spun nici despre unii, nici despre alții, dacă sunt mai buni unii decât alții. Sunt diferiți și aceste două clasificări nicidecum nu sunt lista finită. Eu cred că e firesc să se întâmple această venire a realității în literatură, în artă, în general.”

Europa Liberă: Haideți să vă provoc altfel. Cunosc o autoare care tot volumul l-a axat pe soțul ei. O cunoașteți pe autoare?

Maria Pilchin: „Am auzit...”

Europa Liberă: Da, ați auzit de ea? Maria Pilchin se numește. Maniera asta de a se prezenta ca un personaj, de a se expune, de a se urca pe cruce, de fapt, de a se auto-răstigni, ca să obțină nu doar curiozități pentru biografia ei sau să afle lumea cine-i soțul ei...

Maria Pilchin: „Dar poate acest personaj poematic e mai degrabă o perdea, un pretext după care se ascund acele mesaje, concepte care, în momentul în care le personalizezi, vin mult mai organice spre cititor, pentru că și următoarea mea carte, care o să apară degrabă, la fel poate fi citită în această cheie – că asta scrie cărți despre soțul ei. Poate fi o primă treaptă a lecturii, de ce nu, dar, în majoritatea cazurilor, cititorii au urcat mai sus.”

Emilian Galaicu-Păun: „Vreau să adaug un lucru, apropo de chemare sau obligație. Sunt anumite lucruri care au nevoie de timp să se așeze, inclusiv poți să scrii reportaje, de exemplu, à la Balbus despre Primul Război Mondial, dar haideți să ne amintim că exact în perioada aceea Proust scria În căutarea timpului pierdut, cu aristocrația aceea extraordinară, cu frazele alea proustiene care treceau de pe o pagină pe alta. Bănuiesc că era și foarte conștient că scrie un lucru care va rămâne, care va muta puțin granițele conceptului de literatură, dar vor trece aproape 100 de ani și un autor francez, Pierre Lemaitre, a scris un roman, probabil unul din cele mai percutante despre Primul Război Mondial (l-am și prezentat), Adio acolo sus, adică poți să scrii cu mâna pe realitate, să simți, să scrii autentic, adică să dai niște texte care să percuteze această realitate, dar s-ar putea ca, peste niște ani sau peste niște decenii, cineva dintr-o perspectivă, având și detașarea necesară, să scrie mult mai pregnant despre această realitate. Hai să dăm iarăși un exemplu pe care l-ai pomenit și data trecută când am discutat, Zuleiha deschide ochii. A trebuit să vină în Itaca, ca să scrie la modul artistic foarte dens, pe strofe, aș zice, să scrie acea istorie a Zuleihei deportate și tot ce i se întâmplă. Mai ales paginile în bătătură, ca să zic așa, în limbaj de-al nostru, ceea ce i se întâmplă în bătătură acestei femei, mi se pare extraordinar, tot ce se întâmplă, mă rog, în Siberia ș.a.m.d., este un film cumva deja văzut, dar eu am simțit marea forță a acestei prozatoare anume în primele 60 de pagini, până în episodul acela cu presăratul grâului în morminte, care mi se pare absolut răscolitor. Pagini de genul aceste spun mult mai mult despre timpul acela decât tratatele de istorie sau decât niște romane, să zicem, cu direcție.

Eu m-am simțit foarte frustrat ori de câte ori am comunicat pe Zoom

Pe de altă parte, citind presa la zi și presa literară de la noi, nu am putut să nu remarc acel ciclu de poeme al lui Vasile Romanciuc, Coronaversuri, care mi s-a părut foarte adecvat și ca titlu, și ca fel de a percepe. Sigur că Vasile Romanciuc scrie în maniera sa, deci n-a făcut publicistică acolo, a făcut un filtru în plus, ca și cum a mai trecut prin el temerile și obsesiile sale, fiind și nevoit să stea în casă. S-ar putea întâmpla ca peste niște ani să apară niște cărți de proză sau această experiență teribilă, până la urmă, de comunicare, inclusiv de comunicare pe Zoom, care mi se pare necesară în sensul în care ne vedem, dar și foarte frustrantă. Eu m-am simțit foarte frustrat ori de câte ori am comunicat pe Zoom, pentru că nu există emoția nemijlocită și reacția primă. S-ar putea și ele să ducă la ceva, dar până la asta trebuie să ajungem.”

Europa Liberă: Eu v-am provocat și cu întrebarea asta, pentru că pe vremea sovieticilor asta era sarcină de partid și de asta cuvântul nu vă place.

Emilian Galaicu-Păun: „Da...”

Europa Liberă: Obligați, pentru că sunt forțați de partid să scrie despre Lenin sau PCUS, episoade la care poeții au renunțat și chiar le era jenă de așa ceva. Eu vorbesc totuși despre pornirea asta firească, lăuntrică, de exemplu, când a fost atacul terorist din Statele Unite, acesta chiar era un semn, o tragedie pentru siguranța lumii și la asta nu puteai să nu reacționezi. Și au apărut filme, au apărut texte...

Emilian Galaicu-Păun: „Inclusiv romanul Beigbeder.”

Europa Liberă: Da.

Maria Pilchin: „Știți care este riscul unor astfel de produse de artă, al unor texte? Foarte multă furie și resentiment. Și iată ceea ce spune Emilian despre Zuleiha deschide ochii, această nepoată scrie fără acel resentiment, acea detașare, cumva lucrurile se așază și acest sediment e mult mai bun decât dacă ar fi fost acel tulburel, să zic, care fierbea. Despre pandemie spuneați, da? Am citit în câteva volume de poezie de Miko Thomas, Mihai Cantzer, un autor pe care abia l-am descoperit, apropo, este cu rădăcini din Republica Moldova, Indicele fericirii globale, apar elemente din această realitate pandemică, dar ce-mi place foarte mult e faptul că nu e manifest, nu e un ciclu dedicat măștii.

De exemplu, hai să ne jucăm de-a felul în care ar putea cineva să-și conceapă un ciclu sau un volum, ele transpar, apar aceste situații, distanțare, izolare, dar mi-a plăcut anume faptul că nu se pozează prin această realitate, realitatea vine în poezie cum vin multe, multe alte lucruri în poezie din trecutul nostru, dar poate și din viitorul nostru. Eu, de exemplu, nu public în volumul care o să apară poeme despre pandemie, deși câteva le am, dar nu e neapărat să fie o grabă. Poetul nu e, de fapt, un reporter, poetul e cel care, de multe ori ziceam, e un medium și el translează, dar nu știu dacă are, să zic, obiective de comunicare. Literatura nu este comunicare, este transmitere de sentimente.”

Europa Liberă: Da, dar iarăși mă întorc la obligația de a vă raporta la viața pe care toată lumea o vede, dar nu-i în stare s-o asimileze pe cale scriitoricească și alt exemplu este Tolstoi la care Război și pace a fost un enorm reportaj, pe care el l-a gândit...

Emilian Galaicu-Păun: „Dar l-a scris când, la câți ani după ce s-a consumat? Deci, Tolstoi, câți ani, 50 și ceva sau 60 îi avea când a scris? Da, aproape la 40 de ani a încheiat Război și pace. Eu o să dau un exemplu mai dincoace. Țineți minte când toată presa a vorbit despre acel caz de exorcizare dintr-o mănăstire din Moldova, când un preot, de fapt, a ucis, până la urmă, o tânără călugăriță pe care a încercat s-o exorcizeze? A trecut ceva timp și a apărut acel film tulburător al lui Cristian Mungiu, După dealuri, care este de o finețe rară și-i filmat extraordinar. Probabil atinge sublimul, cel puțin în felul în care este cadrată realitatea aceea, în felul în care actorii practic nu joacă, adică sunt niște prezențe în cadru, fără să joace afectat cumva, fără să pozeze pentru film. Pe mine foarte tare m-a tulburat tot procesul, m-am gândit de mai multe ori că așa făcea și Dostoievski, mergea la procese de judecată, de exemplu, a mers la procesul lui Neceaev, a stenografiat în bancă acolo tot ce se întâmpla și a scris după aceea o capodoperă – «Бешеные» (Posedații, Demonii, depinde de traducere). E nevoie de această perioadă de conștientizare în care să se așeze lucrurile în interior și mai e ceva, după mine foarte important, o operă devine credibilă sau devine pur și simplu propagandistică grație limbajului sau lipsei acestuia. Dacă opera, paralel cu ceea ce spune, își elaborează și un propriu sistem de codificare, un sistem de înțelesuri, adică își fabrică și guașele sau și vopselele cu care după aceea umple pânza mi se pare o operă reușită.”

Europa Liberă: Și dacă autorul a murit, Dumnezeu să-l ierte, și codurile acestea nu au fost citite pe vremea lui sau nu poți să le confrunți cu ceea ce a vrut autorul și vine un critic literar și spune: să vă povestesc eu care sunt codurile și inventează niște coduri pe care nici nu le-a avut în vedere poetul și la colegii mai tineri le impune, de fapt, o altă lectură a textelor și iese un pătrat negru în care poți să vezi orice, numai nu ceea ce a văzut Kandinski și se inventează o fabulă cum a apărut și din cauza unei dragoste neîmpărtășite, și orice, asta tot este literatură?

Maria Pilchin: „Eu o să mă ascund după teorii. Există teoria receptării care spune că este important receptorul. Și atunci, autorul practic este izgonit, există noțiunea de izgonire a autorului. Desigur că și Emilian, și eu nu ne simțim bine în această terminologie, pentru că ar trebui să fim izgoniți, cineva să vină să ne citească textele și să spună că, de fapt (știți cum la școală?), ce a vrut să spună autorul? Sună foarte clișeistic asta. Desigur că există intentio auctoris, intenția autorului de a spune ceva. Și atunci când se împlinește această intenție, să zicem că un autor a vrut să transmită un mesaj despre o pandemie, că e ciumă, că e coronavirus și, pe de altă parte, peste 200 de ani, vine un receptor, care, practic, s-ar putea să nu aibă instrumentarul zilei de azi pentru a percepe ce s-a întâmplat, dar s-ar putea întâmpla ca el să perceapă acele stări și sentimente. Și iată aici vă spuneam că literatura nu e comunicare, nu e transmitere de informații, coduri informaționale, ci, mai degrabă, niște coduri energetice și niște stări umane, niște fluide umane care uneori, să știți, sunt mai importante.”

Europa Liberă: OK. Și iată așa m-ați adus la întrebarea principală, pentru care eu, de fapt, v-am invitat. Cândva, undeva o să vă întâlniți prin texte sau o să vă întâlniți așa cum ne spun preoții în biserică, o să fiți comunicabili - o să aveți acest limbaj necesar, teme comune? Când o să te întâlnești dumneata cu Platon, cu Ovidiu sau cu cine vrei, sau cu Eminescu, ca să găsesc o formulă, sau dumneata cu Ahmatova...

Maria Pilchin: „...cu Akhmadudina.”

Europa Liberă: Da, cu Akhmadudina. O să fiți într-un sindicat sau nu?

Maria Pilchin: „În mod ideal, ar trebui să fim într-un sindicat, indiferent de cărui partid i s-a închinat, uneori, scriitorul – că au fost și astfel de cazuri –, totuși, creatorii au un limbaj general valabil și o limbă care e valabilă pentru toți. Aș fi foarte curioasă să-l întâlnesc pe dl Homer, mai ales că nu se știe dacă a existat, putea fi o breaslă întreagă de poeți din ăștia orbi care umblau din casă în casă și spuneau o poveste. În acest sens, chiar aș vrea să-i cunosc ca o colectivitate. Eu cred că cel mai interesant ar fi să-i vedem pe poeții, pe scriitorii care s-au urât, care au concurat, care nu s-au suportat și de multe ori au fost mari poeți, importanți, pentru că împartă un spațiu mental al cititorului, chiar m-ar interesa să-i văd, așa, într-un paradis al literaturii.”

Europa Liberă: De ce vă întreb de sindicat? Pentru că, până la urmă, acolo unde vă veți fi întâlni, vrei, nu vrei, o să apară o discuție la o halbă de bere - de fapt, sculptăm la aceeași operă pe căi diferite, din locuri diferite...

Emilian Galaicu-Păun: „...fațete diferite...”

Europa Liberă: Da?

Emilian Galaicu-Păun: „Cred că asta diferențiază în literatură, este ca un cristal cu nenumărate fațete, nu cred că cineva vreodată va epuiza limbajul literaturii. Hai să luăm cel mai banal subiect, sonetul a fost inventat puțin înainte de Dante, la 1240 și ceva, un poet care avea în jur de 30 și ceva de ani, Dante îl citează în Vita Nuova, inventase această formă de 14 versuri, încă nu era foarte stabilă. După aceea, Dante, după ceea Petrarca i-au dat forma desăvârșită. Părea că totul este bătut în cuie. Deci, sonetul a existat așa timp de câteva secole, a venit Shakespeare și a schimbat ecuația, ultimele două versuri le-a pus să rimeze, le-a dat puțin într-o parte, așa, față de text. Și acum toate manualele de literatură vorbesc despre sonetul dantesc sau petrarchian și sonetul shakespearean, dar nici asta nu s-a terminat, pentru că Baudelaire la 1861, în Le Fleurs du mal, face următoarea chestie, la un moment, se simte bine în sonet, pentru că are mai multe și îl stăpânește perfect, dar la un moment răstoarnă un sonet și pe finalul Florilor de rău există un sonet cu două terține și două catrene.

Bine, nici aici nu s-a pus punctul, pentru că revenim în literatura română, Vasile Voiculescu scrie o carte uimitoare, ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducerea imaginară a lui Vasile Voiculescu, inventează și merge pe calapodul shakespearean, cu sonetul cu cele două versuri care rimează pe final, dar este totalmente altul, este de o modernitate și o deschidere ca și cum a înglobat toată experiența modernă a poeziei și a literaturii. În sensul acesta, oricâți ne vom întâlni în sindicatul celor care au pus mâna pe pană, maus sau călimară etc., etc., cred că există tot atâtea limbaje câți creatori adevărați au existat, pentru că se poate face oricând o experiență, să cităm pe rând din cutare sau cutare, din Bacovia, Arghezi, Barbu ș.a.m.d. și vom ghici imediat al cui este versul. Uneori e suficient să ciocnești două cuvinte și să spui: asta-i din Dimou, asta-i din Mazilescu, asta-i din... Și apropo de ceea ce spunea Maria, mi se pare o idee formidabilă: recunoaștem îndeaproape niște poeți care s-au urât sau, cel puțin, care s-au concurat atroce. Eu am mers de foarte multe ori la festivaluri la Iași, bunăoară, și la un moment dat în Iași existau trei poeți imenși, dar care între dânșii se uitau, așa, cam câș.

Se ironizau reciproc și, la un moment, Cezar Ivănescu spunea despre Emil că-i „poetul pătrunjelului”

E vorba de Mihai Ursachi, Cezar Ivănescu și Emil Brumaru. Toți erau conștienți că ăștia trei sunt marii poeți, de fapt, erau trei ierarhi în Iași și erau trei mari poeți în Iași. Din păcate, nimeni dintre ei nu mai este în viață. Se ironizau reciproc și, la un moment, Cezar Ivănescu spunea despre Emil că-i „poetul pătrunjelului”. Dumnezeule! Dar o spunea și cu un fel de gelozie, pentru că el, cu toate poemele lui cantabile și nu știu ce, niciodată n-ar fi obținut grația pe care o avea Emil în poezie. Am văzut într-o carte pe care am și prezentat-o la noi cum vorbește Emil Brumaru despre Cezar Ivănescu și despre Mihai Ursachi, cu câtă empatie, pentru că Emil, în sensul acesta, era poate și cel mai generos dintre ei, pentru că a fost cel mai marginalizat, apropo. Poate că Emil Brumaru a răzbit ca mare poet abia după ce i-au dat Premiul Eminescu în 2002.”

Europa Liberă: Eu vreau să profit de ocazia să facem și teorie sau manual de literatură și să vă întreb, până la urmă, pentru ascultătorii și privitorii noștri – când spuneai despre sonet, despre contribuțiile reformatorilor, care nu-i ultima, probabil...

Emilian Galaicu-Păun: „Evident că nu-i ultima...”

Europa Liberă: Asta totul e pentru ca să fie perfectă forma sau ca să fie vehicul pentru conținut, ca și toată literatura - în modul de a pagina, în modul de a intitula, în modul de a sugera prin anumite trucuri poligrafice ș.a.m.d. -, asta este de dragul formei sau, până la urmă, ca să dai, cum ai spus, acestui monument arhitectural, literar să-i dai o nouă fațetă în imensitatea fațetelor?

Emilian Galaicu-Păun: „Eu cred că forma deja este o componentă a conținutului, pentru că, în momentul în care apelăm la sonet sau la glosă, facem o opțiune semantică, opțiunea asta presupune un anumit text, un anumit conținut. Eu nu-mi imaginez, de exemplu, o glosă frivolă, doar de să scrii o glosă, cumva, parodică, dar glosa presupune o anumită înțelepciune, presupune un anumit fel ca și cum de a te raporta la întreaga știință umană.”

Europa Liberă: Dar de ce, Emilian, asta-i întrebarea unui om profan ca mine care stă de partea astalaltă și se întreabă: de ce naiba să nu spui omenește, de ce trebuie să te încorsetezi în forma unui sonet, în forma unui..., eu știu, vers japonez ca să bagi un spectacol, unui invers acolo în trei strofe, de ce trebuie să faci asta?

Emilian Galaicu-Păun: „Dar de ce trebuie să scrii un cvartet de coarde, dar de ce trebuie să faci muzică dodecafonică, dar de ce trebuie, respectând simfonia, să existe trei sau patru părți, nu mai știu exact câte? Probabil că omenirea a creat, și nu pur și simplu de dragul formei, anumite forme au fost generate de întreaga experiență sa, până la urmă s-a ajuns la această formulă, că este bine ca un sonet să aibă 14 versuri, deși, de exemplu, Foarță a mers și el și mai departe, el face sonet cu refren și, după ce publică 14 versuri, mai bagă câte un vers, așa ca să existe un fel de refren. Și mi se pare și asta o invenție foarte faină.”

Europa Liberă: Maria, dumneata ești roaba formelor?

Maria Pilchin: „Și da, și nu, pentru că orice scriitor, creator e, să zic, captivul tradiției și dorinței de a inova, de a veni cu experiment, de a duce mai departe poezia și ca formă, și ca fond, dar apropo de cvartetul cu coarde, îmi spunea Ivan că sunt tot mai multe discuții...”

Europa Liberă: Ivan, ăsta-i soțul dumitale?...

Maria Pilchin: „Ivan Pilchin... Îmi povestea că a citit că e o discuție despre muzica clasică, dacă e să fie predată în continuare în felul în care s-a făcut până acum, pentru că de multe ori este scrisă de bărbați albi, adică evocă resentimentul despre care vorbesc foarte mulți filosofi. Mai nou, pune întrebări și la acest capitol, apropo de forme, dar și cine le-a generat, observați că...”

Europa Liberă: Cum s-au răzbunat compozitorii negri, de culoare, dă Doamne, au dezlocuit demult...

Emilian Galaicu-Păun: „Jazzul, da.”

Maria Pilchin: „Nu, e o chestiune de polii puterii academici, în spațiul academic totuși muzica clasică e abecedarul și Dvs. practic prin privire mi-ați spus că academismele rămân acolo, departe și...”

Europa Liberă: Nu neapărat. Întotdeauna există o dimineață ca azi, de exemplu, nu știu de ce mi-a venit, la plimbarea mea matinală mie mi-a venit să bag Beethoven la căști, și nu altceva.

Maria Pilchin: „Dar cât de des ascultați Beethoven?”

Europa Liberă: Nu foarte des, mai des jazz.

Maria Pilchin: „Despre forme și conținut, eu cred că un scriitor talentat, măcar talentat, este foarte atent la aceste aspecte și mi se pare că marea problemă a poeziei tinere este că tot mai mult se îndreaptă de acest aspect, dar totodată asta mă face atentă, pentru că mi se pare că e o schimbare de paradigmă și noi putem să stăm foarte autosuficient și să criticăm, și totodată să înțelegem că vine o poezie nouă, un nou val și, apropo, cu acest coronavirus care, după ce trece prin noi mai și uităm, ne îmbolnăvim, mai și murim, mi se pare că paradigmele vor fi din ce în ce mai noi.”

Europa Liberă: Noi nu criticăm, eu doar vreau să înțeleg cum funcționează, iată, niște autori care sunt în viață, care pot să spună și eu profit de ocazia aceasta să intru în laboratorul lor să ne spună nouă să imprimăm...

Emilian Galaicu-Păun: „Vasile, dar poate ei atunci când scriu se întreabă cum funcționează și văd tocmai atunci când experimentează până unde se poate împinge cutare sau cutare lucru? A spus foarte interesant Maria despre...”

Europa Liberă: Dar de ce experimentează? Eu înțeleg că lui Paganini i se rupeau strunele și de nevoie cânta la una singură.

Emilian Galaicu-Păun: „Asta este legenda care se spune despre Paganini.”

Europa Liberă: Da, legenda, sau Arhipovski cu balalaica, ce minune face el, cunoscuta Zoluș, piesa.

Emilian Galaicu-Păun: „Dar n-ai văzut orele lui de studiu, n-ai văzut toată perioada de ucenicie și eu cred că unora poate anii de ucenicie li se dau mult mai ușor, unii au trecut prin niște chinuri, pur și simplu, abominabile ca să stăpânească la perfecțiune instrumentul sau metafora, sau tot ce vrei. Revenind la ideea de schimbare de paradigmă, începutul secolului, de fapt, anii 20-30, les années folles în Franța și după aceea în Europa, cu acea avangardă prezentă și în pictură, și în teatru, și în muzică, și în toate celea, dar în curentul cel mai de avangardă, în dadaism și suprarealism un Ilarie Voronca a simțit nevoia să apeleze la întreaga tradiție clasică și ultimele lui poeme sunt 14 sonete. 14 sonete, adică nu este un sonet accidental, sunt 14 sonete, sunt ultimele lui texte, asta spune foarte mult, după mine. Mă întreb și, bun, fără să răspund ca la școală, ce mă face pe mine, deci, care a lucrat și în texte foarte late, și în haiku, și în forme fixe, și în tanka, și altele, la un moment să mă apropii de terținele dantești, deci, știi că anul acesta, toată lumea știe, bineînțeles, se fac 700 de ani de la moartea lui Dante.

Divina Comedie este prima mare capodoperă care a schimbat mentalitatea, care a generat o întreagă literatură, a făcut, de fapt, limba italiană așa cum este acum, adică deja a topit toate graiurile și a dat un model de limbă. Anul trecut, cred că toată toamna am stat și până la urmă l-am încheiat, am scris un poem de 33 plus o jumătate de vers scrisă în terța rimă, adică exact în măsura în care-i scrisă Divina Comedie, deci o carte scrisă acum 700 de ani, dar am simțit că este singura formă care poate să conducă mesajul pe care l-am tot trăit și mi-a luat destul de mult timp, adică să stai vreo patru luni de zile să scrii la un singur text, pentru că, ca să-ți iasă cele trei rime care permanent se încrucișează, toată structura aceasta care este inventată de acum 700 de ani să-i dai o viață nouă, vorbesc acum de mine la persoana a treia, în sensul în care există și permanent va exista nevoia umanității de a recrea sau de a le da un suflu nou formelor fixe.

Și dau un ultim exemplu și cu asta închei, comunic cu un tânăr, pe care-l știe foarte bine și Maria, Vasile Gribincea, care mi se pare foarte talentat și, mai cu seamă, foarte inteligent, adică are o capacitate de a înmagazina experiențe. Ei, bine, mi-a trimis niște sonete, dar scrise într-o cheie mai..., deci a spart niște tipare acolo, dar sunt sonete. De ce o face? Pentru că, probabil, oricare lucrează într-un anumit domeniu speră să-și imprime și contribuția sa în acea istorie care se desfășoară de-a lungul secolelor și care atestă că o formă este vitală de-a lungul istoriei.”

Europa Liberă: Pe final am să citez, la întâmplare, pagina 188, textul m-a impresionat și atunci când a apărut, încă în manuscris a ajuns la mine, acum providența m-a împins la pagina asta, dar poate înainte de asta vreau să vă spun de ce am făcut această emisiune, în primul rând, pentru că am doi colegi de redacție care arată un respect și pietate - chiar dacă nu vă place acest cuvânt - pentru înaintași, pentru cei care s-au născut și au creat înaintea lor, și care îi acceptă și pe ei în sindicat, și care confirmă toți împreună că literatura, textele, limba, în general, ceea ce rămâne în cărți e un lucru foarte serios, foarte grav, dacă vreți, și trebuie tratat ca atare. Acum poate e timpul, dacă tot suntem în pandemie, să încercăm să înțelegem ce au făcut oamenii aceștia, de ce, cum lucrează, cum funcționează actul acesta de producere a literaturii, ca să ne ajute și pe noi măcar pe aproape să ne apropiem, pardon de această tautologie, și să facem față acestei bogății pe care o avem la îndemână. Și asta conștientizăm mai cu seamă acum, când pandemia - răul cu binele lui - ne oferă poate un pic mai mult timp pentru un bun public din care putem noi să alegem, la întâmplare sau conștient, ceea ce ne place. Și eu la întâmplare am să vă citesc de pe pagina acestei cărți un ragtime: Ch-ău oraș de câmpie pleoștit ca o balegă-n drum / Ch-ău oraș de-ntuneric / oraș ebonită pe care un nebun îl învârte în degetul mic ca pe-un disc și-un milion de picioare merg aleargă mereu de la margini spre centru pe cerc, pe spirală, unde golul se cască în locul Clopotniței. Și aici urmează, că textul e lung. Iată, de exemplu, așa un ragtime despre Ch-ău, nu neapărat capitala Republicii Moldova.

Eu vă mulțumesc pentru participarea la emisiune. O să îi urmăriți, în primul rând, pe acești doi autori, o să vă apucați fuga să mergeți la cărțile lor, la interviurile lor, la ceea ce se numește apariții publice. Avem norocul să mai fie oameni care nu au renunțat la această meserie, care sculptează la acest patrimoniu, e ca și programatorii, care stau și scriu pentru computere diferite programe. Ca să funcționeze un ceas în computer atunci când vrei să vezi ora sau când vrei să vezi meteo, îndărătul acestei opțiuni stă un program scris meticulos, și dacă în interior, acolo, cineva bagă un virus – dă peste cap acest program, așa-i și cu literatura. Oamenii aceștia fac eforturi, cum a spus Emilian, zeci de ani, toată viața, ca să producă un text, un poem, un titlu, ca să ne determine pe noi să ne oprim, să ne uităm la această imensitate, să ne uităm la cer, să ne gândim la sindicatul celor care au plecat, cu care, poate, vom avea norocul să ne întâlnim. Pe curând!

Vezi comentarii (1)

XS
SM
MD
LG