Despre profesorul arhitect Aurelian Trișcu (1924-2018) am auzit de multe ori vorbindu-se respectuos la evenimentele organizate de Ordinul (și Uniunea) Arhitecților din România și l-am văzut citat cu venerație prin cărțile de arhitectură coordonate de Augustin Ioan cândva la Editura Paideia. Abia acum însă, după ce am citit intens participativ volumul Cuvinte și case apărut în 2007 la Editura Universității de Arhitectură „Ion Mincu”, am închis ochii și mi l-am închipuit pe Aurelian Trișcu însoțit de o strălucioare familie de spirite. Îl „văd” cu G. M. Cantacuzino la castelul din Florești-Prahova ori la Mogoșoaia, cu Horia Bernea, Horea Paștina și Părintele Iustin Marchiș la Stavropoleos, cu N. Șt. Noica, Alexandru și Raluca Beldiman pe Dealul Filaretului, cu Sofian Boghiu și Ioan Alexandru admirând melcul lui Antim de pe frontonul bisericii „Rugului aprins”, cu Paul Gherasim și Costion Nicolescu sub foișorul lui Dionisie de la Hurezi, ori împreună cu Olga Greceanu la Culele din Măldărești.
Încă de la prima pagină a cărții parcă îi simți pe toți aceștia pulsând consonant în stilistica filocalică a autorului.
„Dacă mai presus de case se află cerul și omul, binele și iubirea, pentru ce gândești atât de des la ele? Le crezi sanctuar pentru o parte din cer, pentru om, pentru iubire? Ori pentru că, asemenea altora mulți, te naști și mori (dacă ai noroc) într-o casă? Sau fiindcă îți amintești contururile încăperii în care te-ai trezit într-o dimineață de demult, în raza de soare din oglinda unui dulap Biedermayer. Bunica îți deschide ușa ca să te trezești în glumă și în lumină. Te face părtaș la o joacă pusă la cale. Descifrezi unghiuri știute, scrinul, perdeaua prinsă-n brățări lucitoare și dimineața care începe, ea însăși, să se plimbe prin cameră. Ani care au adunat în jocuri de oglinzi imagini prietene. Salonul cu pianină și fotolii, cu peretele mobil dintre ele, care se strângea armonică pentru a le transforma în sală de festivități. Și simigeria recreațiilor, aflată în colțul strîzii, cu aerul ei oriental. Alături, Dealul Mitropoliei și casele care urcau odată cu tine. Pe povârnișul încă neamenajat de la poalele clopotniței coborai cu sania, alături de copii printre care se afla și Jean d’Ormesson, după cum singur avea să povestească”.
E limpede că, vorbind de Biedermayer, la numele închipuite mai sus ar fi de adăugat eseurile autobiografice ale lui Virgil Nemoianu și monografismul impetuos al bănățeanului Anton Golopenția.
Aurelian Trișcu vorbește despre rolul formativ al spațiului (bine i-ar fi stat în sumarul acelui memorabil volum colectiv Casele vieților noastre, apărut în 2014 la Humanitas):
„Stăm într-o casă veche sau nouă, modestă sau exuberantă, la țară sau la oraș. Locuim într-un apartament de bloc, ori la curte, după cum se spune de la o vreme. Dar câți dintre noi își vor fi dând seama de potențialul discret al acestei locuințe? Calitățile pe care ea le ascunde exercită influențe profunde asupra fiecărei persoane și în mod special asupra copilului. Alte multe însușiri, deși esențiale, nu sunt luate în seamă. De pildă, relațiile sale cu natura. Sau mai ales valorile compozițional-arhitecturale: spațialitate și efecte de perspectivă, proporție și armonie, scară umană, ritm, mesaj, caracter, culoare. (...) S-ar cuveni să dăm mai multă atenție spațiului care ne înconjoară. Să observăm rolul habitatului ca mediu curent de viață începând de la adăpostul familial și până la aglomerația urbană”.
În chip logic, aș zice, de aici ajungem la Casa în Evanghelii, o sinteză a locurilor de popas și predicare ale Mântuitorului, pentru a veni în cele din urmă la Centrul „Sfântul Dimitrie”, de pe strada Matei Basarab, înființat de Fundația Stavropoleos pentru educarea și reintegrarea copiilor străzii.
Arhitectul admiră stilul brâncovenesc și relația osmotică dintre cultura naturii și natura culturii, fără a fi neapărat ostil noilor viziuni arhitecturale și tehnici de construcție, iar modul în care se raportează la duhul locului îl apropie în egală măsură de G. M. Cantacuzino și Andrei Pleșu.
Antologia Cuvinte și case cuprinde studii specializate, comunicări prezentate la colocviile Universității „Ion Mincu”, colaborări la volume colective europene, precum și articole apărute în diverse publicații, de la „Analele Sighet”, „Logia”, „Arhitectura”, „Scara”, „Arhitext Design” și „Transilvania”, până la „22”, „România liberă” și „Ziua”. Vedem cum volumetria, ingineria, legile edilitare, sociologia și tot ce ține de materialitatea construcției se transfigurează aproape metafizic precum cupola prin care nevăzutul ocrotește și lecuiește ispitele și încercările pământene. Pas cu pas, după ce vedem cum arhitectura înglobează istoria, geografia, estetica, mentalitățile și devine ecosistem dependent de secțiunea de aur, ne îndreptăm către simbolistica mistico-magică, în spiritul căreia Hölderlin spunea că „poetic locuiește omul acest pământ”. Adeseori, arhitectura și trăsăturile sale devin suport pentru mai buna înțelegere a unor alte sfere de valori. Astfel, amintind că ethos în grecește înseamnă locuință, Andrei Pleșu dădea o generoasă definiție: Etica e amenajarea lumii în vederea locuirii ei, e întemeierea unui spațiu în care sufletul să se poată simți ca și cum ar fi acasă.
Cartea lui Aurelian Trișcu redeșteaptă dorul de Voroneț, Moldovița, Agapia, Sucevița și Văratec, însă rămâne la fel de ispititoare când grupează fizionomii arhitecturale din Obor, de pe străzi ca Sf. Ștefan, Olari și Popa Rusu, Armenească, Știrbei Vodă, Praporgescu. E de ajuns o fotografie cu localul BCR strivind vizual frumusețea CEC-ului proiectat de Gottereau și a Lafayette-ului de odinioară, odată cu sufocarea perspectivei asupra legendarilor Lipscani, aceasta pusă în paralel cu exemplare rezolvări spațiale din Belgia și Anglia. Privirea lui G. M. Cantacuzino e de regăsit la Aurelian Trișcu când se apropie de Florența și Michelangelo, incursiune bine însoțită de câteva laudatio din stricta actualitate – pentru Sir Robert Mathew, Kisho Kurokawa și Radu Popa –, ca și în comentariile la pictura unor Sorin Dumitrescu și Ion Nicodim. Să nu omitem faptul că arhitectul a participat la mai multe expoziții ale Galeriei ”Catacomba”, ceea ce mă face să mi-l închipui și un familiar al grupului ”Prolog”. „Compari, spune el, descoperi tradiții îndepărtate sau autohtone, dar și o înnoire continuă în operele maeștrilor, pline de energie, confort, mister și muzicalitate”.
Pentru Aurelian Trișcu, „Învățătura este zidire și, în Evanghelii, cele ale zidirii cu prisosință se regăsesc în învățătură”. De multe ori, pulsația subiectiv-participativă se întrevede mai ales în citatele biblice, precum acesta: „Casa este omul și sufletul omului. Când spiritul necurat a ieșit din om, umblă prin locuri fără apă căutând odihnă și nu găsește. Atunci zice: Mă voi întoarce la casa mea de unde am ieșit”. (Matei 12, 43-44)
Evident că găsim în carte pledoarii convingătoare pentru lărgirea zonelor pietonale în spațiul urban, dar în special pentru restaurarea și revalorizarea patrimoniului. Aici, profesorul nu ezită să noteze laudativ o serie de nume și fapte pe care se poate miza: Mariana Angelescu (Biserica fortificată din Prejmer), Ioana Grigorescu (Mănăstirile Sucevița și Dragomirna, Biserica Densuș, Cetatea Făgărașului), Virgil Antonescu și Ion Scheletti (biserici de lemn din Maramureș), Ștefan Balș (Voroneț, Hurezi, Neamț, bisericile Sf. Gheorghe și Kretzulescu din București). Tot aici, din perspectiva activismului profesional e de citat admirația fățișă pentru Radu Popa: „A cerut autorităților din Alba-Iulia să protejeze situl arheologic din zona Cetății, care cuprinde vestigiile Palatului Guvernatorului Daciei Traiane, a fost sechestrat la Cuhea rugând îndelung localnicii să nu agreseze biserica de lemn înălțată de strămoșii lor în 1718, s-a dus în repetate rânduri la Sighișoara pentru a promova restaurarea ansamblului medieval și ca să oprească implicarea autoarei Casei Poporului în proiecte ce ar conduce la mutilarea – și aici! – a vechiului centru de la poalele Cetății”.
Ar fi avut acum 96 de ani abia împliniți. Închid iarăși ochii și mi-l închipui colindând fericit prin „arhitectura” dumnezeiască din Delta Văcăreștilor. Discret, așa cum îl evoca Andrei Pleșu, „era cordial fără excese «mediteraneene», prietenos fără emfază declarativă, atent la oameni și la împrejurări, fără solemnitate „metafizică”. (...) Îl vedeam adesea, alături de soția sa, la vreuna dintre conferințele Colegiului «Noua Europă»: avea nimbul «ascultătorului ideal»: receptiv, participativ, încurajator. S-a stins cum a și trăit: fără tapaj, fără ostentație, fără retorică... (...) Un om al duhului, al suflării care dă viață, al solidarității comunitare.”