Nu ne putem plînge de lipsa crizelor. În fiecare zi, o nouă problemă gravă sau agravarea unei probleme vechi se adună într-un concert de știri dramatice. Referendumuri încinse, amenințări cu arme nucleare, agitație secesionistă, campanii furioase, denunțuri globale, crime și abuzuri, acuzații de facism, demonstrații și contrademonstrații, acorduri și dezacorduri - toate dau impresia unei epoci frămîntate, dar cum nu se poate mai sobre și mai serioase.
La probleme mari, răspunderi, idei și oameni cel puțin la fel de mari! Nu? Ei bine, nu prea! Huruitul solemn al actualității politice nu poate ascunde un tril fără noimă sau, dacă vreți, umorul involuntar al unor lideri care gîndesc și lucrează anapoda. Uneori stridența, alteori gafele și, cel mai adesea, contradicțiile spectaculoase dau substratul jenant care împinge drama politică spre farsă. Colecția e amplă, dar cîteva exponate au statut de piese clasice.
Cap de listă, fără concurent, e comportamentul penibil al așa zisului lider al așa zisei mișcări pentru independență catalană. Carles Puigdemont conduce provincia Catalonia, iar Catalonia se lasă condus de Puigdemont și colegii lui spre independență. Pe parcurs, militanții catalani au umplut zările de ceva ce se numește fake news - dar numai cînd e vorba de cauze sau persoane pe care mass media nu le agreează.
Așa au ajuns la un public larg aberații de genul: Spania e un stat opresor, democrația a fost călcată în picioare, catalanii nu au făcut altceva decît să se ducă la vot și pentru asta au fost bătuți. În toată această cascadă de afirmații, există cîteva mici detalii uitate: în Spania e liber să spui și să faci orice vrei, dacă respecți legile. Legile au fost votate și de catalani. Referendumul organizat de catalani a fost declarat ilegal. Puigdemont și colegii s-au făcut că n-au aflat de această decizie.
Referendumul organizat de catalani a permis alegătorilor să voteze cu buletine tipărite acasă, să se prezinte în orice secție și să voteze fără liste de evidență. Abia după asta a venit capodopera. Folosind rezultatele acestui tip de referendum, liderul catalan a anunțat că provinica Catalonia își declară independența. Asta n-ar fi nimic. După alte cîteva proproziții, același lider a anunțat că Declarația de independență e suspendată, în așteptarea negocierilor cu Madridul. Partea savuroasă abia urmează.
Madridul a început dialogul, întrebînd: și-a declarat sau nu Catalonia independența? Și, cu asta, ajungem la apogeu: liderul catalan s-a făcut că nu a auzit întrebarea și a trimis un răspuns în care cere negocieri, deși nu e clar pe ce temă. Pentru bunul mers al comediei, ar trebui ca Madridul să întrebe, acum, ceva elementar: știe sau nu știe liderul catalan dacă a declarat independența provinciei pe care o conduce și pe care a adus-o la urne pentru a vota independența? Logica suferă și bunul simț se chinuie amranic.
Al doilea exemplu e intim dar nu mai puțin grotesc. Harvey Weinstein, un celebru producător de film de la Hollywood, a bruscat, umilit sau violat zeci și zeci de actrițe mai mult sau mai puțin cunoscute. Oribil. Indignarea nu mai cunoaște limite. Știrea și reacțiile au ocupat absolut tot spațiul mediatic vreme de cîteva săptămîni. Numărul victimelor e dureros de mare. În același timp, aglomerarea denunțurilor ridică mai multe întrebări: chiar toată lumea a trecut prin patul lui Weinstein? Și de ce o grozăvie de asemenea proporții a ieșit la lumină abia după 25 de ani?
Datele spun că totul a început în 1990 și a fost binecunoscut în lumea Hollywood-ului. De aici, fractura: cei ce sînt acum cuprinși de mînie și cer o ofensivă mondială asupra abuzurilor sexuale la care sînt supuse femeile sînt aceiași oameni care au știut ce se întîmplă și, deși liberi, influenți și bogați, au tăinuit porcăria. Cineva s-a descalificat moral și încearcă acum să se sființească. Și aici, întîlnim o mică problemă de logică și bun simț.