În lunile aprilie și mai 1990, Emil Hurezeanu a fost zeci de zile la rînd unul din martorii direcți ai demonstrației din Piața Universității de la București, de unde a trimis aproape zilnic reportaje la radio Europa Liberă. Europa Liberă a fost atunci, prin intermediul lui Emil Hurezeanu, probabil singura sursă românească de informații obiective despre ce se întîmpla exact în Piață, pentru că Televiziunea română și Radio București nu relatau aproape deloc despre demonstrația de acolo, sau dacă relatau o făceau în mod distorsionat. Am stat de vorbă cu Emil Hurezeanu, care este acum ambasadorul României la Berlin [între timp el este ambasador la Viena, n.red. 2021], despre fenomenul Piața Universității, despre contextul social și politic în care a apărut și despre rezultatele reprimării ei violente, în 13-15 iunie 1990.
Europa Liberă: Pe scurt, Piața Universității a fost o demonstrație anti-comunistă căreia i-a pus capăt violent un regim post-comunist nereformat. Dar a fost numai asta?
Emil Hurezeanu: „N-aș fi prea categoric în definirea acestei foarte complexe demonstrații doar ca o manifestare anticomunistă, deși poate sună paradoxal, pentru că o demonstrație anticomunistă înseamnă deja foarte mult. A fost o expresie a dorințelor – e un termen la plural -, era vorba de un pluralism al dorinței de clarificări, de clarificare.
Revoluția a venit oarecum pe neașteptate, să spunem, pentru majoritatea românilor. Sfârșitul anului 1989 și chiar anii precedenți, după venirea lui Gorbaciov la putere și după polarizările marcate din toate statele membre ale Pactului de la Varșovia, cu o precipitare a acțiunii de protest dizidente, totuși n-au pregătit societatea românească, care era și cea mai închisă dintre aceste societăți central-oriental comuniste. Era și cea mai chinuită, era o societate care avea puțină răbdare și puțin timp, puțină capacitate fizică și psihică de reflecție asupra ei însăși, asupra a ceea ce poate să facă, asupra a ceea ce urmează, fiind o societate în plină mizerie, în întuneric, la propriu și la figurat, concentrată pe nevoia de subzistență. Ori, când trăiești concentrat doar pe nevoia de subzistență, și când ești un individ singur, și când ești o societate singură - pentru că și societatea românească era singură, așa cum stătea cumva în atomizarea asta în interior supravegheată, era izolată chiar și în lumea comunistă cum bine știm.
Ori în această situație, prăbușirea regimului Ceaușescu, lichidarea cuplului Ceaușescu, secvențele dramatice care au însoțit aceste transformări – a fost totuși cea mai dramatică revoluție anticomunistă sau schimbare de regim comunist, mai exact, din Europa. Ori, în această situație, societatea românească se trezește în săptămânile acelea din ianuarie, din februarie 1990, martie, cu noi evenimente și aceste evenimente încep s-o trezească. E vorba de transformarea unei echipe de putere care părea să gestioneze tranziția în așteptarea cristalizărilor într-un partid politic care vrea să candideze și care, în mod natural (deși în mod forțat natural), ar fi urmat să câștige alegerile în mod fatal, pentru că nu exista altă forță politică.
Nu există discuții deschise despre ce urmează, despre ce-a fost. E o imensă euforie furioasă. Sigur că e foarte clar ce se întâmpla în alte țări, unde, în Cehoslovacia, vine Havel la putere, Germania se îndrepta spre unificarea sub blazonul Uniunii Europene și al Alianței Nord-Atlantice. Erau transformări precipitate, care avea o anumită tendință, în toate țările est-europene, pro-occidentale. Deci direcția de schimbare sau de transformare după căderea regimurilor comuniste era pro-Vest.
Ori în România, tendințele noii puteri nu erau pro-Vest. Era de asemenea mai degrabă neclar în ce măsură - chiar dacă discuțiile mi se par astăzi, cu beneficiul acestei depărtări de 30 de ani, la fel de stufoase și de neclare ca atunci, dar în același timp și atunci mi se păreau clare -, în România probabil dorința Moscovei (în situația în care, România, regimul Ceaușescu, societatea românească, erau abandonate și de aliații răsăriteni, darmite de aliații occidentali), e posibil ca amestecul Moscovei să fi fost mai subliniat.
Mai ales că știm că aceste revoluții, sau aceste schimbări, transformări de regim au avut loc totuși pornind de la Moscova, dintr-un impuls gorbaciovist de restructurare, în urma unei înfrângeri în competiția cu Occidentul, în urma unor înțelegeri politice între Vest și Est, în urma dorinței Estului și a Vestului de terminare a Războiului Rece. S-a întâmplat în toate țările Pactului de la Varșovia, țările Pactului de la Varșovia erau controlate de Moscova - din cauza asta aceste schimbări de regim nu au avut loc în afara Pactului de la Varșovia, dar în toate țările Pactului de la Varșovia. Nu am avut, nu am asistat la o cădere a regimului comunist la Havana, la Beijing, în Coreea de Nord și așa mai departe.
Deci aceste clarificări, toate cumulate, sau neclarificări cumulate, cu o putere imensă a societății de a se trezi și de a-și discuta rostul, toate astea s-au confruntat în acele luni în mod intens. Și-atunci, sigur că a fost așteptată această manifestare, a fost deci o manifestare de clarificări.
S-au pus toate întrebările, se puneau toate întrebările în același timp. Erau multe organizații, ale democrației, ale societății civice, într-o viteză de refacere. Pentru că societatea civilă românească nu existase, existau insule, într-un arhipelag, e adevărat, de dizidență, de mefiență, de rezistență, de amintire istorică a Canalului și a suferinței în timpul stalinismului. Dar nu exista un fluid al societății civice bazat pe structuri consolidate, cum era Biserica catolică în Polonia, cum era mișcarea dizidentă Charta '77 în Cehoslovacia, cum erau mișcările marxiene, de înnoire a marxismului pe modelul unei economii de piață mai deschise în Ungaria, șamd, sau nu exista umbra marelui frate vest-german asupra est-germanilor, n-aveam așa ceva.
Și atunci mi se pare, totuși, formidabil că asistăm la această demonstrație, și că foarte repede se formează niște nuclee de atitudine politică fundamentală, necoagulată ideologic. Această atitudine respingea pericolul reinstaurării comunismului printr-o echipă a nomenclaturii comuniste, nu neapărat prin persoanele care fuseseră comuniști.
Cum spunea Brucan la un moment dat: „Cei care au pus bomba comunismului trebuie s-o dezamorseze, pentru că ei știu unde au pus-o”. Nu neapărat, dar existau practici noi ale interdicției, ale democrației controlate, ale post-comunismului, să zicem, care aduce înapoi portocalele și bananele confiscate în anii 60-70, dacă au existat vreodată îndeajuns, care dă drumul la lumină, dă drumul la căldură, tipărește pașapoarte, dar de fapt reglează factorul politic, reglează matricea politică pe baza societății mai degrabă într-un sens răsăritean moscovit de eliberare a comunismului din dogmatism, decât de orientare rapidă spre crearea partidelor politice, care, chiar dacă se manifestau, erau îngrădite, spre dezbatere democratică liberă fără primele descinderi ale minerilor, care sunt încă din ianuarie, fără transformarea abuzivă a unei echipe de gestionare a puterii. Deci, o echipă de revoluționari se transformă rapid într-o echipă politică care „fură jocul”, schimbă regulile, le și impune.
Și atunci mi s-a părut foarte interesant că în acele luni oamenii s-au deșteptat mai rapid decât în 10, 20 de ani înainte de decembrie 1989. Acești oameni au rugat partidele politice tradiționale, pe țărăniști, pe liberali, pe social-democrați, să stea puțin deoparte, să nu existe această confuzie de interpretare care sigur că era manipulată la nivelul conducerii politice de atunci.
Dar societatea era neclară și cine era societatea românească? Nu erau doar câteva mii de oameni care gândeau politic rapid la București, erau milioanele din țară care stăteau mai degrabă într-o formă de așteptare și de nelămurire: cum adică, omul acesta care vrea alegeri libere cu prietenii lui, care s-au urcat la balcoane, l-au împușcat pe Ceaușescu, care au asumat noul destin al României, omul acesta, echipa nu sunt lăsați să lucreze. „Trebuie să avem răbdare!. La început lumină, căldură, portocale, Crăciun liber și, încet, vor veni toate”.
Și oamenii aceștia aveau o masă critică. Este masa critică care se manifestă și în timpul demonstrațiilor prin contra-demonstrații. Și este masa critică care nu ține cont de mesajul acestei demonstrații extraordinare, a dorinței de clarificare, când în 20 mai 1990, Iliescu cu Partidul Democrației Sociale.sunt aleși cu cifre uimitoare...”
Europa Liberă: Frontul Salvării Naționale...
Emil Hurezeanu: „Frontul Salvării Naționale, da, sîntem în epocă post-eroică și post-modernă și noțiunule se suprapun.”
Europa Liberă: Emil Hurezeanu, ați spus adineaori că oamenii din piață își puneau foarte multe întrebări și toți deodată. Au reușit să afle răspunsuri? Și dacă nu – de ce n-au reușit?
Emil Hurezeanu: „Acești oameni, de fapt, să nu uităm, că vroiau, în primul rând, să intre într-un dialog egal, de egalitate a premiselor și argumentelor, cel puțin un timp măsurat, la televiziune, la oră de audiență, cu conducătorii politici. Nici măcar dreptul ăsta nu li s-a oferit.
Deci, vroiau să facă din Piața Universității o platformă și a nemulțumirii simbolice a clarificărilor simbolice, dar și a dialogului, a dezbaterii practice. Acești oameni vroiau să aplice în Piață, dar în Piața ideală și în Piața simbolică, nu numai în Piața reală, ceea ce credeau că s-a întâmplat în decembrie 1989. E adevărat că comunismul intrase mult în mințile viețile oamenilor, în societate și doar înlăturând o literă sau „Trăiască Republica Socialistă România” de pe frontoanele tuturor instituțiilor țării și lăsând numai „Trăiască România!”, căzând „Socialistă”, căzând „Partidul Comunist” și rămânând numai ”Partidul român”, Partidul Național-Țărănesc... ei, n-a fost destul, era clar că n-a fost destul.
Trebuia să se întâmple mult mai mult. Dar oamenii ăștia nu cereau mai mult. Oamenii ăștia știau că vor veni alegerile, oamenii ăștia vroiau clarificare și vroiau un fel de limpezire a situației. „Haideți să discutăm ce urmează, spre ce ne îndreptăm”. Li s-a refuzat acest drept.
Apoi, conducerea statului român datunci a subestimat România. România era o țară cu energii intelectuale, morale noi, cu energii oprimate multă vreme. Chiar dacă oamenii nu aveau o educație civică, să zicem, sau nivele, orizonturi de așteptare educate ale posibilităților de schimbare în fatalitatea comunistă, cum existau prin Biserica catolică în Polonia și așa mai departe. Oamenii aceștia erau oameni cu școli bune, în România școlile erau bune, erau oameni mai mult sau mai puțin informați, oameni care repede s-au branșat la ceea ce se întâmplă în lume și care aveau o ierarhie a valorilor, știau prea bine ce a fost comunismul, știau prea bine ce a fost ceaușismul, și acum presimțeau pericolul cu o acuitate mai mare decât știau ceea ce avea să urmeze, decât ceea ce vor chiar ei să facă. Pentru că nu aveau experiențe, nu aveau procedurile construcției democrate, dar aveau instinctul, intuiția că se apropie un nou pericol și că s-ar putea ca noi să fim într-o zonă de umbră, să zic așa, sau penumbră, că nu mai erau umbre în Europa, dar penumbre puteau fi.
În definitiv, câtă dreptate au avut acești oameni în aprilie, mai, până în iunie 1990, s-a văzut în vara anului 1990, în august, când are loc puciul de la Moscova și s-a văzut în atitudinea liderilor de la București față de autorii puciului de la Moscova anti-Gorbaciov – o atitudine mai degrabă solidară, de solidaritate cu puciștii.
S-a văzut care erau pericolele și de la distanță, de la Radio Europa Liberă de la München, mă rog, din Occident se vedea mai bine decât din România. Deși cei din Piața Universității vedeau chiar foarte bine. Și anume, despre ce era vorba? Despre pericolul unei ancorări de ordin geo-politic și strategic a României în zona post-sovietică, nu era rusească încă. Zona post-sovietică presupunea amânarea marilor experiențe ale democrației, și ne puteam imagina că Rusia, chiar în misiunea reformatoare a lui Gorbaciov, ea era reformatoare pentru Ceaușescu pentru Kadar, pentru Husak, pentru Jizvov. Dar pentru ce a urmat după 1990 și de îndată după reunificarea Germaniei, nu mai era pe atât de reformatoare, putea să rămână conservatoare. Și, nu-i exclus ca Rusia, în situația în care ar fi câștigat puciștii, sau Gorbaciov însuși era constrâns să schimbe cursul sau să recurgă la păstrarea cu orice preț a Uniunii Sovietice, România să facă parte dintr-o zonă de buffer a experiențelor post-sovietice și nu neapărat dintr-o zonă liberă de neo-comunism, care să semene cu Cehoslovacia, cu Germania de Est, cu Ungaria, cu Franța, cu Italia.
Și aici s-a văzut că, de fapt, impulsul acesta a fost important. Este retroactiv important, face parte mai mult decât demonstrația oamenilor muncii de la Brașov din 1987, și, într-un fel, chiar mai mult decât greva minerilor din 1977, bineînțeles, mai mult decât actele de disidență. Suntem într-o altă lume, dar este o formă de a anunța că România face altă opțiune, chiar și decât aceea rezultată după revoluție așa cum a fost ea – 50% luptă eroică împotriva dictaturii, împotriva represiunii, iar alte 50% - într-un clarobscur al unor evenimente de palat, de interior, pe care societate în niciun caz nu l-a controlat.”
Europa Liberă: Aș vrea să revenim puțin la alegerile din 20 mai 1990. Într-o emisiune difuzată la Europa Liberă pe 23 mai 1990 redactorul-șef adjunct al revistei Astra de la Brașov, scriitorul Vasile Gogea a spus: „În absența unei propuneri constructive, radicalismul maximal al revendicărilor din Piața Universității a avut ca efect regruparea foștilor membri PCR în jurul Frontului Salvării Naționale”. Vasile Gogea a mai spus atunci, citez în continuare: „Presiunea străzii a determinat, în mod paradoxal, un vot masiv în favoarea Frontului Salvării Naționale”. Așa a fost?
Emil Hurezeanu: „Lucrurile sunt mult mai complicate. În definitiv, Piața a fost transformată, a fost demonizată de către o propagandă ignară, să zicem, dar violentă. Faptul că televiziunea publică nu a fost lăsată de către noul leadership să se ocupe de Piață în sensul în care s-o transforme într-un subiect de știri, de dezbateri, de actualitate politică și socială, adică ne arătau în ianuarie-februarie dezbaterile nesfârșite care aveau ceva dramatic, tragi-comic în orice caz, din Parlamentul în devenire, în schimb, n-au vrut să ne arate decât fazele care aduceau aminte de simbolistica gregară a Mișcării Legionare.
De aici a ieșit povestea, eposul acesta, pe care l-a mai folosit o vreme regimul reales după alegerile din 20 mai cel puțin până în iunie și mai târziu, odată cu Mineriada. Am asistat, de exemplu, la o reuniune specială a Consiliului Europei la Innsbruck, după formarea Guvernului roman cu Adrian Năstase ministru de Externe, Babiuc ministru de Interne, Quintus ministrul Justiției și așa mai departe. La Innsbruck venise atunci elita europeană cu care România avea un prim contact. Deci, Consiliul Europei a fost primul organism european, nu neapărat occidental, dar cu puternică amprentă occidentală, avea sediul și atunci la Strasbourg, care primea, ca într-un fel de triaj democratic noile țări care părăseau comunismul. Și, dacă unii făceau avansuri – noi avusesem alegerile libere, avusesem Piața Universității care a fost un strigăt de speranță și după aceea de deznădejde, lovit în cap, nu mortal, dar lovit grav de mineriada din iunie. Or, știm ce a urmat – Occidentul atunci, grupul celor 24 de țări occidentale creditoare, închid creditarea către România. România intră într-un fel de carantină.
Și am asistat atunci la Innsbruck la această reuniune, unde a fost invitată de Consiliul Europei și Doina Cornea, era mai multă lume acolo, fiecare pe alte poziții, bineînțeles. Din nou, la o încercare de a explica lucrurile de către demnitarii de la București: a fost o formă, o recrudescență a mișcării legionare demonstrația. Și îmi aduc aminte pe deputatul Jaques, Beaumelle, care era un veteran al Consiliului Europei și al Parlamentului European, care a spus. „Vă rog, nu mai veniți cu basme de astea la noi. Noi știm ce a fost Mișcarea Legionară, știm ce a fost și mișcarea din Piața Universității. Nu au niciun fel de legătură, nu mai încercați să mai explicați așa lucrurile pentru că vă faceți iremediabil de râs”.
Un aspect de Mișcare Legionară sau de reprimare în spirit legionar a fost intervenția minerilor, paramilitară a minerilor, coordonată, după toate aparențele, de autoritatea legitimă prin alegeri libere, nu-i așa?, izvorâtă din 20 mai 1990. Și am observat că în unii ani care au urmat, povestea asta cu Mișcarea Legionară a fost oprită. Explicația asta, paradigma asta nu a convins pe nimeni.
Deci, ce vreau să vă spun, domnule Ștefănescu? Piața a fost demonizată, Piața nu a speriat pe nimeni, și asta a fost o interpretare propagandistică. Nu exclud, n-am exclus în anii care au urmat anumite frici ale regimului care de altfel chiar și în timpul manifestărilor din Piața Universității ținea cu orice preț să descopere în Piață vechi securiști nedemontabili, oamenii care schimbaseră tricourile prea repede…
Ceea ce nu pot să cred este că regimul Iliescu în aprilie, mai, iunie 1990 era într-o situație defensivă, de frică față de un pericol al Pieții Universității. Acest pericol putea fi foarte ușor demontat sau înlăturat. Cum? Printr-o dezbatere. Era exclus ca liderii Pieței, mai ales că nu erau partide acolo, să nu vorbească în mod normal cu Ion Iliescu și cu tovarășii săi de luptă la televiziune. Adică toate aceste povești că alegerile s-au dus 80% înspre Iliescu, înspre direcția respectivă, pentru că Piața a creat un model sau un post de radicalitate, mi se pare o interpretare post-factum, este un adevăr în faptul că nu exista o clarificare la nivelul societății românești. Piața s-a clarificat mai repede, ea însăși urmărea clarificări. A avut parte de reprimare, ca la revoluție, în iunie, după mai multe încercări de clarificări. Dar societatea românească a votat cu Iliescu și cu regimul respectiv nu de frica Pieței, știm asta.
Noi însă trebuia să intrăm în revoluție, în 1989, e imposibil să cerem contrafactualitatea asta astăzi, dar în situația cel puțin în care fusese Polonia în vara anului 1989, de masă rotundă, ideală, între reprezentanții opoziției și reprezentanții puterii, între reprezentanții unor corpuri constituite cum ar fi sindicate, biserică – atunci, încet și sigur, s-ar fi creat impresia că există posibilitatea unei discuții neradicalizate.
Or, noi am intrat dintr-o euforie furioasă, am trecut prin încercări ce clarificare lovite din Piața Universității, în alegeri. A venit apoi episodul Mineriadei dure din iunie 1990, care a fost un fel de pecete, un fel de semnătură, amprentă, declarație politică suplimentară: „Așa arată lucrurile acum. Noi am câștigat și așa arată lucrurile acum!”. Cu cine să fi discutat, din ianuarie începând? Pentru că existau partide politice, cele istorice, care încercau să discute: Coposu, Câmpeanu, Cunescu vroiau să discute și nu s-a putut. Adică, a fost nevoie de Piață, care a oferit un alibi suplimentar unei puteri, care oricum și-a instalat, ca să zic așa, corturile, efectivele și modelul.
Piața Universității a dat un semnal puterii că nu poate să facă orice, a dat un semnal societății românești că nicio speranță înspre adevărata democratizare pro-occidentală nu este pierdută. A dat un semnal puternic Occidentului că România, chiar așa, în situația de țară din punct de vedere democratic cea mai înapoiată, din Est are o dorință și un potențial de schimbare și de transformare.
Dar marile schimbări, cred, au fost posibile în România chiar până în 1996, prin ceea ce s-a întâmplat în jurul ei, și anume eșecul puciului anti-Gorbaciov, eșecul Uniunii Sovietice și desființarea Pactului de la Varșovia. Încet și sigur modelul sovietic, post-sovietic, neo-sovietic, toate experimentele aproximate ale unui buffer de securitate în jurul Rusiei, fostei Uniuni Sovietice în care România, prin condiția ei specială de vecinătate cu Republica Sovietică Moldovenească ar fi putut juca un rol, s-au încheiat dintr-odată prin evenimente rapide, cu mare încărcătură și mesaj geo-politic care au avut loc în 1990, în 1991 și apoi începerea războaielor balcanice în fosta Iugoslavie, care au atras atenția asupra pericolelor, dincolo de fosta Iugoslavie, prin posibilitatea extinderii unor războaie civile, ideologice, tensiuni în țările foste comuniste nereformate, care erau România și Bulgaria.
Acestea au transformat cu adevărat România, nu dorința de dezbatere a regimului Iliescu cu adversarii din Piață și după cum nici România nu fusese blocată în 90-91 de către radicalismul Pieții, nici asta nu se poate spune, cu atât mai puțin.”
Europa Liberă: Ați relatat zile la rând din Piața Universității. Cum era atmosfera?
Emil Hurezeanu: „Era o atmosferă de libertate practică, de libertate politicoasă, plină de convivialitate, de tovărășie de idei. Era o atmosferă, sigur, care putea să conțină pe alocuri și episoade care țineau de Cenaclul Flacăra. Dar omul cu chitara sau marile cântece care animă grupurile - și acestea făceau parte din subconștientul colectiv. Ce am avut noi în ultimii 40 de ani înainte de Revoluție și înainte de Piața Universității? Acestea erau episoadele noastre. Newport-ul nostru era totuși o primă fază a Cenaclului Flacăra.
Apoi, exista o formă de candoare, candoare patetică a crezului exprimat, expus în libertate, susținut imediat de ceilalți, rostit de la balcon, întărit de faptul că presa internațională dubla prinsubtitrare, ca să zic așa, în fiecare zi, prin editorialele din toate marile ziare, prin reprezentanții marilor televiziuni în culisele balconului, dubla acest episod. Românii, româncele, oamenii din Piață se simțeau sprijiniți – sprijiniți unii de alții, ei de ideile lor care erau și ideile Europei înnoite în curs de înnoire. Era și o formă de recuperare a tăcerii vechi, în libertate. Aș spune că a fost și o formă de radicalitate, dar era redusă această formă.
Deci, vă reamintiți: din prima zi și până în ultima zi una dintre primele dorințe publice ale acestor oameni era „să avem o discuție cu stăpânii zilei, să discutăm pe față la televiziune, că aceasta era marea scenă – TVR”. Și era anormal totuși ca un biet reporter de la Radio Europa Liberă, adică eu, să stea acolo zi și noapte și să fie practic singurul care, în limba română, a fost de față pentru un post public de la 1500 de kilometri, care își făcuse, ca maurul, treaba, totuși. Și-o făcuse ani de zile, când România liberă, Europa liberă erau exilate. Europa liberă era exilată din România și România liberă era exilată la München sau în Occident.
În afară mea erau, desigur, au mai mulți ziariști străini care luau frânturi, care făceau reportaje, au apărut în toate marile ziare reportaje. Dar nu trebuia să fie Radio România acolo, nu trebuia să fie Televiziunea Română? Ar fi fost mult mai simplu să prezinte ei reportajele acelea, ale acelor după-amieze și nopți.
Deci, a fost o atmosferă foarte complexă, foarte interesantă, un fel de istorie dată pe repede-înainte. Era și o istorie a anunțării schimbărilor la nivelul dorinței, era și o istorie a recuperării istoriei care nu a avut loc – prin tăcere, prin frică, înainte de 1989.”
Europa Liberă: Într-un reportaj din Piața Universității, difuzat în 22 mai 1990 există un episod în care ați fost agresat verbal de un ofițer în uniformă din Târgu-Mureș, de un căpitan, dacă nu mă înșel. A fost un episod singular? Ați simțit că ați fost urmărit atunci, eventual de foști securiști?
Emil Hurezeanu: „Nu, nu cred că era nevoie să fie foștii securiști, puteau fi și actualii. Dacă erau și foștii, și actualii – nu știu. Atmosfera din Piață interzicea astfel de suspiciuni. Și locuiam, țin minte, foarte aproape, la Hotelul Continental, după aceea când a venit „echipa forte” de la München în jurul alegerilor, care a creat studiourile la etajul 10 la Intercontinental, m-am mutat la Intercontinental atunci, a venit Mircea Carp, au venit mai mulți colegi. Și duplexul acesta pe care îl făceam destul de artizanal eu însumi, cu complicitatea unor telefoniste, să zic așa, trecute de partea bună după 1989, nu știu cu ce se ocupau înainte de 1989, înregistrau convorbirile altora, probabil, dar în orice caz îmi înregistram și îmi editam emisiunile singur, ținând eu cont ce înregistrez, ce las, ce nu las, că nu aveam posibilitatea tehnică să mai fac ceva.
La ora 11.00 la București, 10.00 la Munchen, la Praga, urcam la hotel, deschideam receptorul microfonului jos, puneam așa-zișii „crocodili”, două capse pe fiecare din bornele din receptorul de atunci și treceam materialul înregistrat direct în telefon. Încă se vorbea cu telefoniste și aveam, cu bomboane, cu vorbe bune, cu ochi dulci, aveam complicitatea telefonistelor – pe Magda, de exemplu, de la Intercontinental, o cunoaștem cu toții, o protectoare a libertății. Ea ne făcea legătura București-München și avea grijă să nu se întrerupă convorbirea, pentru că transmiteam totuși 50 de minute non-stop și nu era sigur că cineva nu le va întrerupe.
Aceste incidente au avut loc, pentru că de-a lungul lunilor, de-a lungul săptămânilor de demonstrație mai erau și contra-demonstrații la „franjuri”, la marginea Pieței – muncitorii de la IMGB și alții. Au fost oameni care vroiau să știe și ei ce se întâmplă, aveam aceeași legitimitate în contra-demonstrații. Mai ale să ce li se servea lor e că cineva vrea să întrerupă „idila” asta post-ceaușistă în care în sfârșit avem tot ce ne trebuie, a venit primăvara, e frumos, vrem să uităm ce a fost urât… Și vin unii, pe care propaganda i-a numit imediat „golani”, și vin „golanii” și ne strică „idila”. Și uite că în felul acesta îl supără pe tovarășul, pe domnul Iliescu și grăbesc lucrurile și, vai, ce o se întâmple! Și atunci oamenii aceștia aveau și ei dreptul la nedumerire și chiar la contra-demonstrații.
Aceste altercații au avut loc. Dar erau mai degrabă și convertiri dinspre ei înspre cei din Piață, adică nu se converteau cei din Piață, ceillți se converteau, iar incidentele… nu-mi aduc aminte de incidente majore, existau injurii, exista probabil și o atenție la cine se deplasează și unde, cine face fotografii. Îmi aduc aminte de un articol apărut în „Dimineața”, care era ziarul Frontului, și eu eram pe prima pagină, eram fotografiat cu microfonul în mână și în spatele meu era un militar, un polițist cu o mitralieră. Și acolo scria „Emil Hurezeanu între microfon și mitralieră – ce alege?”. Existau astea, și astea nu-ți creau o imagine prea bună dacă părăseai perimetrul unde era borna cu kilometrul zero de anticomunism”.
Dar atmosfera acelor luni pentru mine - am fost în ianuarie prima oară, după Nicolae Constantin Munteanu, am fost după aceea în aprilie și am stat mult, până la sfârșitul lui mai, și am tot revenit – atmosfera era a unei situații revoluționare de schimbări, și existau contradicții mari, cum știți, se dezmembrau familii – unii cu Iliescu, alții cu Coposu, s-a vorbit și atunci prima oară că se ceartă lumea, între frați, între soț și soție, între copii și părinți. Era mai degrabă normal ca unii să aibă alte păreri, alții să fie mai puțin expuși schimbărilor și să aibă o dorință mai mică de schimbare, alta decât o viață mai bună. Fabricile trebuiau să continue să lucreze, aveam salarii, se găseau bunuri, plăteam cădura, dar exista și căldură, venea și pașaportul și mergeam undeva imediat vara… De ce să ne strice cineva povestea asta?
Dar atmosfera nu era de ură sau de resentimente puternice și nici de conflictualitate. Scenele de conflictualitate și de violență, Mineriadele și tot ce știm în jurul lor, au fost pur și simplu înscenate, regizate și controlate.”
Europa Liberă: Este faimoasa ediție a Actualității Românești care are un titlu generic „Demascarea vine pe bandă de magnetofon”, în care ați prezentat înregistrarea convorbirilor pe aparatele de emisie-recepție din 13 iunie 1990 între ministrul de interne de atunci, Chițac, și subalternii lui. S-a aflat cine a făcut înregistrarea aceea și cine a trimis-o în Occident?
Emil Hurezeanu: „Nu. Erau înregistrările care au circulat și în presa românească, erau înregistrările poliției. Era o înregistrare a convorbirilor între capii poliției. Și la un moment dat, unul din șefii represiunii face declarația, pe bandă de magnetofon: „Am dat foc autobuzului”. Pentru că de acolo pornea tot. Ori se pretindea că autobuzul a fost incendiat de protestatari. Asta, vorbind de scenele de violență, și ele coordonate oarecum. Deci, ceea ce spuneați Dvs. este o dovadă a acelei coordonări, în piața din jurul Arhitecturii, în spatele Universității, pe 13-15, cu asedierea sediului Ministerului de interne, cu incendierea.
Toate astea, după părerea mea, făceau parte dintr-un manual destul de depășit atunci, nu fac acum referiri clasice la tehnica loviturii de stat, dar cine se pricepe bine la tehnica loviturii de stat știe și că existau tehnici ale auto-loviturilor de stat și că ele parțial prindeau bine pentru consolidarea puterii și pentru compromiterea definitivă a fostului adversar ideologic din Piață, care între timp se transformase, s-ar fi putut transforma, în viziunea noilor stăpâni, în piroman, în anarhist… Deci erau înregistrări care au existat în presă.
Când întrebați cum au ajuns în Occident, aveți și Dvs. un fel de recul. Ne întrebam cum au ajuns în Occident înainte de 1989. Ne întrebam cum a ajuns scrisoarea Doinei Cornea în vara lui 1988 în interiorul unei păpuși prin ziaristul Josy Dubié de la Televiziunea belgiană și așa mai departe. Atunci ne întrebam cum ajung mesajele lui Dumitru Mazilu, ale lui Mihai Botez. Dar după 1990 era normal să ajungă în Occident. Multe din scrisorile Pieței sau documentele pe care unii nu le trimiteau prin poștă le-am adus eu însumi sau colegii mei când ne-am întors. Slavă Domnului, puteam să venim între Germania și România când și cum vroiam. Problema înregistrărilor de la Timișoara din decembrie 1989, „români, români ca noi, și trageți în noi!”, cu huruitul tancurilor și cu strigătele disperate ale femeii – acolo ne punem întrebarea, și știm cum au ajuns în Occident. Existau și atunci oameni care călătoreau, existau oameni cu pașapoarte, care au plecat în ultimul moment, înainte de închiderea Banatului după declararea stării de necesitate de către Ceaușescu când s-a întors din Iran, și așa mai departe.
Deci acum, în primăvara lui 1990, comunicarea funcționa. Și comunicarea internațională și transparența episoadelor din România primăverii anului 1990, cu percepția pe care au avut-o liderii politici occidentali, opinia publică occidentală asupra situației din România au fost factorii determinanți, dincolo de transformările geopolitice la care m-am referit, care au schimbat încet și sigur și situația politică din România, fie și în acei ani ai monopolului Frontului Salvării Naționale.
După 1992 este scindarea Roman-Iliescu, dar oricum, chiar ce s-a întâmplat în jurul României, și o formă de proiecție ideală și de reflecție în clandestinitate, ca să zic așa, a mesajelor Pieței Universității, au dus la transformările și din România. Presiunile fenomenelor, evenimentelor din jurul României și după aceea chiar presiunile explicite ale Occidentului prin creditori, prin posibilitatea intrării României în Uniunea Europeană și așa mai departe – toate astea au jucat rolul pe care îl știm și au făcut posibile transformările din România. Numai că și așa au fost cele mai lente din fostul Pact de la Varșovia, cum bine știm. Au fost cele mai lente.”
Europa Liberă: Pentru că ați amintit adineauri de decembrie 1989, aș vrea să vă pun în încheiere o întrebare pe care i-am pus-o și lui Neculai Constantin Munteanu în decembrie 2019. După deschiderea primului cont de pe Facebook al postului de radio Europa Liberă au existat zeci de comentarii ostile care au acuzat Europa Liberă că ar fi manipulat opinia publică, numele Dvs. a fost menționat insistent în aceste comentarii, vorbind de celebra cifră de 60.000 de morți în decembrie 1989. Am ascultat mai multe emisiuni din acele zile și, într-adevăr, s-a vorbit despre această cifră, dar citând, subliniez – citând, un comunicat al noii conduceri de la București, Consiliul Frontului Naționale, cred, în care erau enumerate acuzațiile aduse cuplului Ceaușescu. Iar prima era „genocid – 60.000 de victime”, o cifră despre care s-a spus atunci la Radio Europa Liberă că nu e conformată. Cum poate fi explicată această confuzie, în care informarea corectă prin citarea unei surse oficiale se poate transforma, în mintea unora, în încercare de manipulare?
Emil Hurezeanu: „Da, e o întrebare dificilă. Cere este că știm precis ce s-a întâmplat atunci. Până la execuția lui Ceaușescu existau doar știrile transmise de agențiile de presă MTI de la Budapeste, Taniug de la Belgrad, țările vecine erau o cutie de rezonanță a evenimentelor de la Timișoara și apoi de la București mai directă, mai nemijlocită, cu legături decât Occidentul care era, totuși, mai departe. Și aceste informații spuneau de mii de persoane, mai ales la Timișoara, ca victime.
În ce mă privește, am spus de fiecare dată că și dacă e un mort e prea mult. Se citeau toate aceste agenții, mulți vorbeau de de la câțiva la mii de victime. Se vorbea așa, de exemplu după Timișoara. În timpul procesului soților Ceaușescu avocatul transformat în procuror, sau nu mai știu cine, în orice caz s-a vorbit despre cei 60,000 de morți.
Mulți dintre cei care foloseau această cifră după, pe care noi nu am folosit-o niciodată, menționau că ar fi preluat-o de la Radio Europa Liberă. Am făcut și anul trecut, când s-au împlinit 30 de ani de la Revoluție, o reconstituire prin e-mail cu foștii responsabili ai Europei Libere, directorii Gillette și Johnson, totul a pornit de la o discuție demarată de regretatul nostru coleg Victor Eskenazy, și am încercat să ne lămurim cum au fost atunci lucrurile. Aveam datoria să vorbim despre cifrele, datele, pe care le ofereau agențiile. Nu le absolutizam, erau de fiecare dată, așa cum eram obligați să folosim, două-trei surse, așa ni s-a părut normal ca în aceel zile, mai ales la început, la Timișoara, de maximă confuzie și manipulare din toate direcțiile, să oferim toate datele posibile, în măsura în care făcea sens ca lucrurile să fie mai cunoscute în felul acesta.”
