Vineri, 3 iulie, la ora 17:00, Europa Liberă organizează o nouă dezbatere din seria „AntiNostalgia - privind spre viitor”. Cu tema: Oameni, destine, deportări. Invitați sunt: fostul ambasador Victor Bârsan și Viorica Olaru-Cemîrtan, doctor în istorie. Moderator: Nicu Gușan. Marturiile celor care au supravietuit aceasta epoca sunt o sursa de documentare istorica de o valoare inestimabila fiind cercetate de specialisti prin metodele istoriei orale. O discutie cu Ludmila Cojocaru, doctor in istorie, conferentiar universitar.
Ludmila Cojocaru: „Este o istorie, în primul rând, cu foarte multă suferință și foarte multă durere, o istorie asupra cunoașterii căreia încă avem de muncit foarte mult, pentru că, dincolo de eforturile care au fost întreprinse până în prezent, în cercetarea acestui fenomen al deportărilor staliniste ne-au scăpat mulți ani la rând din perspectiva de cercetare istoriile spuse chiar de acești oameni, de către cei care au supraviețuit.”
Europa Liberă: Rândurile lor s-au subțiat, ei sunt mai puțini și mai puțini și sunt foarte prețioase acele mărturii auzite chiar de la ei.
Ludmila Cojocaru: „Avem o serie de cazuri când suntem primiți în casele dumnealor pentru a ne povesti, deși trebuie să menționez că sunt foarte modești și foarte timizi în a-și regăsi acest curaj de a vorbi și ne acceptă cu multă timiditate, dar și frică cumva să intrăm în casă în ideea că poate, într-un sfert de oră, ne spun tot despre ceea ce-i întrebăm și deseori ne apucă apusul de soare în gospodăriile acestor oameni, ei singuri uimindu-se de unde au avut atâtea de povestit și mulțumindu-ne că am apucat să ajungem în casa lor.”
Europa Liberă: Cât de explicabilă este rezistența acestor oameni, pentru că ei au fost supuși chinurilor, umilințelor, dar îi vezi atât de puternici în felul lor de a-și duce viața cu demnitate?
Ludmila Cojocaru: „Așa este. Când mergem la dumnealor și după sutele pe interviuri pe care le-am avut împreună cu colegii cu acești oameni, am învățat de la ei un lucru, că i-a ajutat să treacă prin aceste momente dramatice credința în Dumnezeu, credința că vor reveni acasă și într-o serie de cazuri am constatat că și-au asumat – o parte din ei, nu toți –, și-au asumat de pe atunci rolul de martori și erau conștienți că trebuie să supraviețuiască pentru a se reîntoarce și a vorbi despre cum a fost.”
Europa Liberă: Politica stalinistă, ideologia de atunci a reușit să nimicească o parte a elitei?
Ludmila Cojocaru: „Bineînțeles. Noi când vorbim cu acești oameni, avem impresia că vorbim cu cea mai bună parte a societății din Basarabia. Și acest fapt ne-a determinat să extindem cu mult cadrul și eșantionul întrebărilor, mergând la d-lor nu doar pentru a ne povesti sau a-i lăsa să ne vorbească, cum au început să se obișnuiască, despre noaptea ridicării, despre cum s-a murit, despre cum s-au întors și cât de greu le-a fost. Or, noi, în funcție de vârsta pe care o au, îi rugăm să ne povestească chiar din momentul când se țin minte, îi rugăm să ne vorbească despre bunei, despre cum au mers la școală, despre cum au mers cu uratul aici în interbelic, despre care era rânduiala în treburile gospodăriei, cum au fost închegate solidaritățile în această perioadă și cum aceste solidarități s-au regrupat, s-ar reformat deja acolo. Și îi rugăm să meargă cu aceste impresii și aceste reflecții până în prezent, să ne spună cum s-au întors, cum s-au reintegrat, cât de greu le-a fost, care au fost, uneori, compromisurile pentru a supraviețui. Deseori, ei așa și ne spun: „Apoi am intrat în partid, pentru că aveam nevoie să-mi hrănesc familia”. Urmează o serie de alte precizări, dar noi când mergem la d-lor, nu mergem pentru a-i interoga, noi mergem pentru a-i ruga să ne vorbească, pentru că ei sunt arhivele vii.”
Europa Liberă: Cu unii dintre ei am reușit și eu să discut și cu mult interes asculți poveștile lor – triste, foarte triste. Eu îi întreb dacă își amintesc ziua morții lui Stalin, că atunci unii l-au venerat pe Stalin, ăștia l-au blestemat.
Ludmila Cojocaru: „Ceea ce-mi vine acum în memorie sunt amintirile dnei Vera Calistru, din raionul Râșcani, care fiind copil atunci și sora mai mare, și după ea având-o pe cea mai mică, doar cu mama, pentru că tata s-a refugiat și a stat ani buni în pădure, ascunzându-se și opunând rezistență, deci, ea ne povestea cum la școală au început toți să plângă, să bocească. S-au întors și ele bocind acasă, la un moment dat le vede mama lor, căreia îi povestesc că „a murit tatăl nostru, tătuca Stalin”. Mamă-sa le-a și bocănit pentru asta. Ea ne povestește: „Mama ne-a avut cumva mai înțelepte, dar noi nu pricepusem”... Și noi le dăm dreptate, pentru că era o cenzură puternică și, într-un fel, părinții undeva puteau să nu le spună adevărul sau să nu-l afișeze, pentru a nu-i expune pericolului. Bineînțeles, avem foarte multe replici. Uneori sunt unicele cazuri când s-au exprimat buneii cu care erau deportați, pentru că noi vorbim în mare parte cu copiii de astăzi și avem afirmații de felul: A zdohnit, în sfârșit sau a murit. Deci au căzut niște interdicții, autocenzurări, când lumea, în sfârșit, a putut să răsufle ușurată. Ei spun că, după ce s-au întors de acolo, și aici, în unele localități, încă mai găseau bustul lui Stalin în fața Sovietului sătesc și asta îi nedumerea și mai mult. Dar au învățat această lecție dură a vieții – să fie foarte atenți și, totodată, să nu-și piardă demnitatea.”
Europa Liberă: Mulți ani, cei care au fost deportați, revenind acasă, nu-și povesteau istoriile, pentru că se continua să se vorbească despre ei ca despre dușmani ai poporului, inclusiv când au mers la școală, la instituții de învățământ superior, mai bine tăceau decât să spună prin ce dramă au trecut familiile lor. Dar, după momentul renașterii naționale, mulți s-au întors cu fața către acești oameni și au început să-i prețuiască. Iată, mai nou, în fiecare localitate, unde o bună parte din băștinași au fost deportați au fost ridicați, s-au ridicat aceste monumente, dar la evenimentele care se organizează vin mai mult tot cei care au avut de pătimit, ceilalți sunt indiferenți. De ce?
Ludmila Cojocaru: „Este acea restanță pe care o avem noi la capitolul cunoașterea istoriei. Dacă s-ar fi practicat acest exercițiu al memoriei mai frecvent și dacă noi am fi fost mai curajoși, cum au fost societățile din statele baltice, de exemplu, noi am fi reușit să recuperăm mult mai multe lucruri și am fi reușit să construim o legătură mai durabilă între generații. Or, această ruptură în memorie afectează puternic legătura între generații. Ei ne spun deseori că atunci când le povestesc nepoților, aceștia zic că bunicii spun povești. Dar am avut zeci de cazuri când bunica respectivă vorbește în prezența nepoților, de obicei îi rog să stea cumva acolo în tindă cuminte, să nu o influențeze, și după asta văd după ochii lor cum o redescoperă pe bunica.
Deci, cumva stigmatul acesta ideologic și propagandist l-am lăsat să meargă prea departe, cu turații maxime și istoricii, în primul rând, își asumă această responsabilitate. De aceea facem astăzi maximum cât putem: am recuperat arhivele, acum recuperăm arhivele vii, am descoperit o serie de surse care uneori ni se păreau invizibile – jurnalele, fotografiile de familie. Să vedeți ce comoară prezintă acest patrimoniu de familie prin fotografii. Am reușit cu colegii de la Muzeul Național de Istorie a Moldovei să readucem în spațiul public aceste fotografii, parte din ele din patrimoniul d-lor, iar altă parte din fotografii din patrimoniul muzeului.
Și avem aproape că sentimentul datoriei împlinite la acest capitol, pentru că am reușit să-i aducem și pe d-lor, să-i invităm la inaugurările de expoziții, să le vedem chipurile dintr-o fotografie micuță, șifonată, boțită, ascunsă undeva ani la rând, să-i vedem pe un panou după toate rigorile muzeului și să-i vedem pe ei alături. Sunt lucruri de nedescris. Noi nu în zadar am atras în echipa noastră de cercetare pe lângă istorici, antropologi, filologi, am atras și psihologi, pentru că este un segment care necesită eforturi comune.”
Europa Liberă: Pe parcursul acestui interviu, v-am văzut deseori ochii în lacrimi, ați trăit emoții... Ați avut pe cineva deportat din familie?
Ludmila Cojocaru: „Nu. Am intrat în această tematică din perspectiva unei cercetări care ținea de practicile comemorării celui de-al Doilea Război Mondial. Și am văzut multă nedreptate în ceea ce ține de acești oameni, care au trecut prin război și care au fost nedreptățiți întreaga viață. Și în momentul în care am înțeles că ei au o istorie de spus nu doar despre război, dar și despre ce a fost după război sau până la asta, am discutat cu colegii și am demarat acest proiect. Proiectul s-a numit „Recuperarea și valorificarea memoriei victimelor deportărilor staliniste”, un proiect coordonat de profesorul Anatol Petrencu, proiect la care s-a lucrat cu trei echipe universitare și două echipe de muzeu. În primul rând, mă refer aici la Muzeul Național de Istorie a Moldovei, în frunte cu dna doctor Elena Postică; am fost și suntem în continuare aliați și desfășurăm această cercetare, chiar dacă programul de stat și-a încheiat lucrările și finanțările. Am înțeles că alături de acești oameni care ne vorbesc și care se duc, din păcate, de la an la an, există copiii și nepoții lor care au de povestit și care ne-ar ajuta să facem o cercetare din perspectiva memoriei intergeneraționale a regimului totalitar comunist. Proiectul depus recent în cadrul programelor de stat și o serie de alte proiecte care țin de istoria contemporană nu a fost acceptat spre finanțare, fapt ce confirmă că profesia istoricului până în prezent este una pe muchie și nu întotdeauna guvernărilor le place ceea ce au de spus istoricii.
Noi o să continuăm aceste cercetări, mai mult decât atât, am extins, pentru că ne-au tras cumva de mânecă de la familie la familie, am extins cercetarea peste Prut, pentru că am vorbit cu membrii familiilor deportate, membri care au reușit să se refugieze. Și nu a fost inițiativa noastră, ne-au găsit ei, fiindcă aceste cărți pe care le-am publicat din colecția „Românii în Gulag” și „Arhivele memoriei”, noi de fiecare dată le dăm oamenilor cu care vorbim câte 1, 2, 3 exemplare ori când mai mergem, pentru că ne revedem, suntem ca rudele după asta, când mai mergem la ei constatăm că nu mai au niciunul. Și-i întrebăm: „Ce s-a întâmplat”? – „Păi i-am dat unul la băiat, unul la fată în Italia, în Belgia etc. și-am rămas fără niciunul”. Am constatat că aceste memorii devin patrimoniu de familie și parte din ele au ajuns și la rudele din România și cei de acolo au zis: „Veniți și la noi, pentru că noi tot avem ceva de spus la acest capitol”. Și am extins acest proiect cu colegii din România. Este un proiect de voluntariat. Dintr-un program de stat, care era terminologia la noi, a devenit cu adevărat național, întrucât cuprindem întreg spațiul românesc. Prin cei din România ne-au găsit rudele care au rămas în locul unde au fost deportați. M-ați întrebat dacă am avut rude. Nu am avut, am avut o poveste foarte scurtă și tristă, pe care deseori o auzeam din vorbele maică-mea despre o mătușă care s-a întors din Kurgan. Ulterior am aflat că a fost deportată și care ori de câte ori stătea la masă cu ceilalți avea un comportament neadecvat. În primul rând, mânca foarte modest și de fiecare dată strângea firimiturile de pe masă. Maică-mea nu a avut explicația imediat, pe urmă de la povestire la povestire mi-am dat seama că ea a cunoscut atât foametea, cât și deportarea. Iar tristețea cea mai mare era că nimeni niciodată nu a întrebat-o pe această femeie prin ce a trecut și ce a suferit.”
