Încă de la începutul secolului XX, și din ce în ce mai mult odată cu trecerea prin creuzetul veacului războiului total, istoria și memoria evreiască, în special, au dezvoltat un fel de a privi trecutul în care scrierea istoriei devenea un limbaj esențial al procesului de reamintire. În acest sens, Dumnezeul imanent înceta să mai fie subiect central doar pentru a fi înlocuit cu un anumit simț al ceea ce James Joyce numea istoria ca un coșmar din care încă încercăm să ne trezim. Altfel spus, vis și dezastru în părți egale. Așa scriem de atunci despre război, evrei și non-evrei deopotrivă, și așa știm, de fapt, tot ceea ce știm despre războiul total: nu începând cu Holocaustul, ci cu catastrofa care l-a făcut posibil, Marele Război din 1914–1918.
Nu este însă deloc surprinzător faptul că această perioadă esențială în configurarea practicilor evreiești de memorie a fost „umbrită” de Șoah și de lupta pentru crearea statului Israel. La fel ca în cazul istoriei germane sau iugoslave, o catastrofă ulterioară a mascat, într-un anumit fel, cercetările și investigațiile cu privire la una anterioară. Catastrofa este, desigur, o temă antică în viața evreiască și marile reflecții asupră-i datează de dinainte de 1914. Ceea ce-a făcut, de fapt, Marele Război a fost să transforme această catastrofă într-o categorie distinctă. Ceea ce s-a petrecut în comunitățile evreiești din Europa de Est în perioada primei conflagrații mondiale nu a fost doar o variantă la scară mai largă a pogromului de la Chișinău (1903), ci și apariția în lume a unui nou și nemaivăzut tip de „război”.
Războiul despre care vorbim aici nu s-a încheiat în 1918 și crimele au continuat în acele „tărâmuri ale morții” despre care vorbește și Timothy Snyder într-o carte deja clasică. Terenul era pregătit, așadar, pentru catastrofa care avea să se producă. Fără Verdun și Somme, despre care am mai scris și aici în termenii decesului idealismului, lagărul de exterminare de la Auschwitz ar fi fost de negândit. Năruirea vechilor noțiuni care limitau războiul (cele despre protecția non-combatanților sau cele despre exterminare per se), așa cum ne arată cazul genocidului îndreptat împotriva armenilor (1915), s-a petrecut cu mult înaintea ascensiunii naziștilor la putere și a celui de-Al Doilea Război Mondial.
Theodor Adorno scria cândva că „Auschwitz-ul începe atunci când cineva se uită la un abator și se gândește: sunt doar animale”. Nici istoria, nici memoria însăși n-au fost suficiente pentru a explica acea cădere în barbarie care a fost Holocaustul. Industrializarea războiului a creat o linie a morții ce va să vină și ne-a lăsat cu o serie întreagă de probleme conceptuale. Suntem oare capabili să înțelegem uciderea legitimată și organizată de stat la o asemenea scară? Probabil că nu, însă efortul de-a o face i-a determinat pe scriitori, artiști, poeți, compozitori, pictori, arhitecți să folosească toate instrumentele pe care le aveau la dispoziție spre a găsi o noimă în lipsa de sens a războiului total.
Acesta a fost peisajul devastat și devastator pe care scriitorii evrei au încercat să-l surprindă în perioada Marelui Război, precum și în cea a dureroaselor consecințe. Aceasta a fost lumea scriitorului de limbă idiș Isaac Bashevis Singer, dar și a unora ca Isaac Babel, Joseph Roth, Martin Buber, Gershom Scholem sau Walter Benjamin. Unele convingeri mai vechi au rămas și i-a fost posibil lui Franz Rosenzweig și altora ca el să-și recapete speranța în Steaua Mântuirii. Însă doar pentru o scurtă perioadă și doar până când războiul născut în 1914–1918 a suferit o nouă mutație și i-a șters de pe fața pământului pe cei rămași.
În lucrarea sa autobiografică Un tânăr în căutarea dragostei, apărută anul trecut și în românește la editura Hasefer, și al cărui prim volum se intitula Un băiețel în căutarea lui Dumnezeu. O lumină personală asupra misticii, Isaac Bashevis Singer (d. 24 iulie 1991) medita asupra unui rău deliberat (nu doar îngăduit) al lui Dumnezeu: războiul tuturor împotriva tuturor, oameni și bestii deopotrivă. Adolescența lui Singer fusese marcată, de altfel, de lecturile din Darwin și Malthus. Așa a ajuns să înțeleagă pentru totdeauna că nimic pe lume nu este în cantitate suficientă și că—cu sau fără liber arbitru—oamenii trebuie să se distrugă unii pe alții. Adolescentul Singer observa cum Scripturile confirmă indirect teoriile lui Malthus, iar inițierea sa în Cabală îi realimenta un pesimism filtrat prin Schopenhauer.
Lumea, spune Singer în primul volum, nu este nimic altceva decât „un mare abator”. De aici decurge, desigur, și întristarea sa profundă în fața realității așa cum este, în fața acelui nesfârșit ciclu de cruzime și suferință ce se manifestă în istoria naturii și istoria omenirii deopotrivă. „Cauza întristării mele era adesea aceeași—o imposibilă compasiune pentru toți cei care sufereau și suferiseră în toate generațiile”.