Jandarmeria a întrecut poliția, guvernul și politicienii în topul disprețului public, deși nici polițiștii, nici guvernul, nici servicile secrete și nici politicienii nu s-au zbătut prea mult să-și îmbunătățească forma și conținutul. Poate și pentru că sunt fețe ale aceluiași sistem, întâmplător scoase la lumină de frământările din mlaștina politică. Dacă unul ar fi mai bun dintr-odată, s-ar strica echilibrul răului. Sau poate pentru că se bat prea mulți pe o singură coadă de topor care nu are, de! legile necesității, decât două capete. Și doar unul care taie, cel care hipnotizează cu tăișul lui majoritatea populației.
Există în ierarhia puterii o piramidă a lui Maslow. Polițiștii sunt talpa ei. Folosiți la treburile casnice, stau după colț să salubrizeze traseele festive, să aprindă torțele, să-i anihileze pe nemulțumiți. Nu protejează, ci pedepsesc. Nici bancuri nu-ți mai vine să faci cu ei, să nu devină mai simpatici decât sunt (de antipatici). Au rămas, în mare măsură aceiași inși semialfabetizați care te amendează că vinzi pătrunjel și te abuzează dacă strângi semnături pentru o petiție cum e cea „Fără penali în funcții publice.” E de înțeles, de vreme ce mulți dintre ei sunt penali (și le place), chiar dacă nu au ajuns încă subiect de dosar penal. Uneori aflăm cum polițiștii înnebunesc subit și, în timpul unui control de rutină, agresează trecători sau, ajunși acasă, își scot chipiul, cravata, se deschid la nasturele de sus și-și împușcă la masa de seară familia din dotare. Ei au la dispoziție arme și muniție pe care le folosesc după bunul plac, sub privirile binevoitoare ale psihiatrilor instituției. Trebuie să semneze doar un borderou de predare-primire. Mulți dintre ei au suflet de jandarm iar inima lor bate, bate! de răsună valea. Ba chiar au susținut examene să se califice la locul de muncă. De vreme ce inteligența (cu puține excepții) nu pare să fie principala lor calitate, probabil că altele sunt materiile de studiu. Se fac remarcați pe rețelele de socializare nu doar prin inteligența precară (rămasă la cotele legendare de pe vremea comunismului), ci și ca dovadă vie că singurul lucru drept în statul de drept PSD este pulanul. Votul e un moft.
La poliție se apelează atunci când trebuie să bată cu cătușele orele exacte la televiziuni. Și tot polițiștii (dar și clanurile mafiote) sunt măturătorii afacerilor murdare ale clasei politice. Uneori cârdași și complici ai procurorilor. Căci pe fruntea justiției scrie #Metoo. Deși nu se vede (cel mult se aude), toți șefii din sistem au trecut examenele de admitere pe post la partid. Și pentru că omul e măsura lucrurilor, toate lucrurile care ne conduc destinele sunt croite după calapodul Marelui om din fruntea partidului. Ne mirăm ipocrit când vedem torentele de inumanism și prostie care ne inundă la fiecare ploaie de abuzuri. Asta cu toate că știm că singura valoare care te poate promova nu este profesionalismul, ci este slugărnicia față de șefi.
Dacă ajung pe mâna guvernului care trebuie, aceste cozi de topor tumefiază fața democrației. Nu e neapărat necesar un prim-ministru semianalfabet, ca Viorica Dăncilă sau Mihai Tudose. Petre Roman, prim-ministru pe vremea mineriadelor și a războiului interetnic din Mureș, nu și-a clintit o șuviță din părul lui de fante de Obor, să recunoască măcar la spartul târgului și al capetelor că a greșit, că a acționat disproporționat (în timpul mineriadei din iunie au murit oficial șase oameni, sute au fost răniți, au fost făcute mii de arestări abuzive, s-au distrus bunuri de miliarde, în banii de-atunci). Niciun ministru al cabinetului său (mai puțin Mihai Șora, care oricum era scos din cărți) nu și-a dat demisia și nici azi cei care au supraviețuit democraturii din ultimele aproape trei decenii nu-și pun cenușă în cap, măcar să ispășească tăcerea complice de atunci. Căci tăcerea lor a devenit cu vremea asurzitoare.
Astfel că nu ne putem aștepta ca membrii și membrele cabinetului Dăncilă să scoată o vorbă despre ce s-a petrecut pe 10 august. Nemite să scoată o demisie. Dacă ar recunoaște abuzurile din acea zi, ar trebui să admită că genele propriului partid sunt otrăvite de mitocondriile criminale ale sistemului totalitar comunist. Tudorel Toader, care a irosit atâta energie să scape partidul de Laura Kovesi, se va întoarce din vacanță cu un nou azimut: procurorul general care și-a pus în gând să le dea autorilor violențelor din 10 august ceea ce merită. E drept că trebuia să fie atât de săritor și în cazul anterioarelor agresiuni ale statului împotriva cetățenilor (alte violențe legitime ale statului, cum filosofa purtătorul de cuvânt al Jandarmeriei). Soluționarea dosarelor Revoluției, mineriadelor, crimelor comunismului, privatizării sau cel al restituirii proprietăților confiscate de comuniști ar fi avut cam același efect: mutarea celulei de partid social democrat în celula penitenciarului Jilava. O procuratură mai puțin politizată ne-ar fi scăpat de treizeci de ani de criptocomunism. Dacă Procuratura își făcea treaba până acum (și mă refer la marile dosare, nu la termopanele lui Năstase) nu mai era nevoie ca diaspora să vină în Piața Victoriei pentru că probabil că nu ar fi existat diaspora. Chiar și așa, procurorul general vrea să facă prăpăd printre jandarmi, indiferent câte perdele de fum și gaze i se pun în cale. Sau poate că vrea doar să îngroape fastuos un nou dosar de interes național.
Politicienii majorității parlamentare, cei din care emană duhul sfânt peste solul și subsolul României, provin cu toții, mai mult sau mai puțin, din ungherele statului totalitar comunist și sunt obișnuiți să evalueze realitatea cu măsuri prefabricate în biroul organizației de bază. De aceea, intervenția bestială a jandarmeriei li se pare multora firească. Să vă luați certificate de proști, voi ăștia care mergeți la manifestație, îndeamnă o europarlamentară a puterii. Acțiunea jandarmilor a fost justificată, spune Varujan Vosganian, parlamentar și lider în coaliția majoritară. Singurii vinovați nu sunt doar protestatarii, că au participat în carne și oase (și nu doar pe Facebook), ci și partidele de opoziție și președintele care ar fi trebuit cu o zi înainte să iasă și să facă apel a calm, nu numai că n-a făcut apel la calm dar și el și președinții partidelor de opoziție au instigat populația, au spus că ei înșiși să aibă un cîștig politic.
„Nu mai veniți cu argumentul că erau și mame cu copii la manifestație. Trebuiau să stea acasă. Ar fi trebui împușcate în cap,” spune un șef de instituție de cultură, om de bază al puterii căci cum altfel ar fi ajuns în vârful piramidei culturale într-o țară care-și promovează analfabeții. La rândul său Cătălin Rădulescu, parlamentar al coaliției majoritare care mai an îi amenința pe protestatari cu mitraliera, spunea zilele trecute că partidul lui e gata să trimită un milion de oameni în piață, „să-i calce pe cap” pe protestatari (au o obsesie cu capul și cu picioarele, după cum se vede). Politicienii care au pierdut șirul și greșesc mantra partidului (românitate, tradiție, antioccidentalism etc.) sunt scoși pe banca de rezerve, trimiși la vestiare sau evacuați cu vidanja presei. Alteori micile lor acte de rebeliune sunt doar crampa profesională a lunetiștilor cărora le mai tremură un deget sau o sprânceană dacă stau cu arma în poziție de tragere tot timpul. Cine își imaginează că micul oftat de durere al Ecaterinei Andronescu nu are legătură cu eșecul ei de a ocupa fotoliul Vioricăi Dăncilă, ci este rezultatul simțului ei moral, este într-o mare și ingenuă eroare! La fel și Victor Ponta sau europarlamentarul Cătălin Ivan scoși din partid de ambiție, nu de moralitate. Cu toții sunt doar un val de gaze lacrimogene emanat de PSD, să le plângă istoria și fraierii de milă.
Însă vârful piramidei puterii se pierde în nori, așa cum baza ei e scufundată în noroi. Nu vedem multe din etajele și subsolurile ei. Nu știm cine ne trăznește când și când din tării, nu știm cine iese noaptea din subsol și de ce, nu știm dacă schimbările din partea vizibilă influențează cumva partea invizibilă și vițăvercea. Nu le poți cere compasiune sau umanism. Nici măcar rușine sau conștiință. Ascensiunea pe scara de piatră a piramidei îi face să vadă în oamenii de pe platourile de jos niște abstracțiuni, niște puncte fără dimensiuni.
În polițiști, jandarmi, funcționari publici, politicieni trebuie să avem încredere: au trecut prin examene clinice, psihice, fizice și sunt apți să ne controleze viața de zi cu zi, pâinea cea de toate zilele, finanțele și viața personală. Oare? Mitingul din 10 august a avut rolul hârtiei de turnesol care, în contact cu unii angajați ai statului, demnitari sau politicieni toxici, s-a făcut roșie ca steagul partidului. Realitatea acestui miting este următoarea: mai multe sute (poate mii) de români din diaspora și-a făcut timp să vină la un miting care nu a (mai) avut niciun organizator, un miting pe care Primăria Capitalei a încercat din răsputeri să-l anuleze. Mitingul fusese anunțat de o lună, prezența a fost însă, din varii motive, sub așteptări. Poate și pentru că în vreme ce numărul românilor dintr-o mulțime alcătuită spontan crește aritmetic, neînțelegerile dintre ei cresc geometric. Cum necum, oamenii au venit și lor li s-au alăturat zeci de mii de bucureșteni și din provincie. Mesajul lor era simplu și clar: niciun penal în funcții publice. Da, pot unii puriști să strâmbe din nas că e împotriva legilor, constituției etc. Dacă era conform legilor, protestul nu ar fi avut sens. Tocmai de aceea s-a organizat, pentru ca mesajul lor să devină articol constituțional. Doar partidele totalitare organizează mitinguri adulatoare, festive, unde oamenii vin pe convocator și participă la entuziasmul bine regizat de la tribună.
Când erau doar câteva mii de oameni în piață s-a făcut remarcat un grup agresiv de inși bine clădiți, cu freze și carură cazone. Aceștia au încercat să rupă cordonul de jandarmi folosind metode de gherillă urbană. Din motive pe care probabil nu le vom afla niciodată, aceste prime agresiuni au fost tratate cu flexibilitate și răbdare de jandarmi. Poate și cu ceva respect profesional. Gazele s-au risipit cu măsură și aleatoriu. Cu toate că puteau să-i aresteze de la bun început pe scandalagii, jandarmii au preferat să acumuleze sticle de plastic, resturi de pancarte și marcaje rutier primite în cască sau plină figură, acumulând alibiuri pentru intervenția de mai târziu. Au simulat chiar o învălmășeală în care o jandarmeriță ar fi fost maltratată de protestatari. Incidentul (mult exagerat de autorități) a fost declanșatorul vânătorii de protestatari. Celor care au trăit experiența Revoluției din decembrie 1989, mineriadelor și, în general, a puterii discreționare din perioada comunistă și din regimul Iliescu nimic din toate acestea nu le era străin. Nici bandele de scutieri care loveau la grămadă în bătrâni, femei, copii, bărbați și infirmi, nici petardele, gloanțele de cauciuc, grenadele lacrimogene care ard pielea, ochii și plămânii. Și demnitatea umană. Nici arestările la grămadă. Nici mașinile oprite în mijlocul străzii și șoferii și pasagerii călcați în picioare. Nici jurnaliștii bătuți bestial tocmai când își arătau legitimațiile (sau poate de aceea). Pentru a se răzbuna pe o mână de delincvenți, jandarmii au terorizat zeci de mii de oameni gazându-i, hăituindu-i, bătându-i cu ferocitate. Pe banii beneficiarilor. Că nu degeaba la rectificarea bugetară serviciile secrete și bătăușii statului și-au tras partea leului.
Singurele scuze au fost echivoce, protocolare, venite târziu de la cel care a condus pe teren operațiunile jandarmilor. După multe minciuni și subterfugii, după grosolane manipulări și apeluri patetice la creștinism și democrație („N-am făcut decât să-mi iubesc țara, să cred în Dumnezeu și camarazii mei”, spunea cu lacrimi în glas șeful Jandarmeriei), fumul gazelor s-a risipit, oamenii sunt puțin năuci și, chiar dacă au mai urmat două zile de proteste, s-au instalat într-o așteptare parcă fără obiect.
Nu toți. Câteva sute au depus plângeri penale la Procuratură, unii au trimis dosare detaliate către organizațiile europene din care fac partidele din coaliție pentru a cere excluderea lor. Unii fac și refac pe sub masă socoteala majorității parlamentare și a posibilului vot în caz de alegeri anticipate. Președintele însuși a reacționat cu mare întârziere și, în loc să meargă să-i vadă pe toți cei internați (și pe jandarmi, și pe protestatari), a preferat să-și continue traseele de schi și să citească cu intonații de dascăl un text plin de generalități de pe teleprompter. Poate că protestatarii ar fi vrut să-l vadă mai implicat, nu de partea vreunui partid sau a altuia, ci de parte umanismului și compasiunii. La rândul lor, reprezentanții puterii care se distribuie în rolul de victime ale unei mașinațiuni, au scos din nou pe masă proiectul de suspendare a președintelui pe care-l consideră autorul moral al violențelor. Cu toții văd partea plină a unui pahar gol. Sau, mă rog, plin cu gaze în care, din când în când, cade câte unul trăznit din senin.
Ne-am obișnuit să așteptăm rezolvări Deus ex machina ca în teatrul clasic. Actorii-zei erau coborâți din înalturi cu macaraua sau scoși printr-o trapă din podea să rezolve problemele muritorilor după propria voință. Dar ce știm ce gânduri au cu noi cei care populează mansardele și subsolurile puterii? Din când în când îi descoperim desfigurându-ne viața. Ar trebui să-i aplaudăm. Dacă vă place piesa asta, dați în continuare bani pe bilete.
