Em. Galaicu-Păun: Se ştie – iar istoria literaturii a transformat întâmplarea într-un soi de mit – că, la capătul unei întâlniri providenţiale cu idolul său, poetul Stéphane Mallarmé, tânărul Paul Valéry a avut un fel de „şoc existenţial”, care avea să-i schimbe destinul: n-a mai publicat poezie vreme de aproape două decenii, iar atunci când a făcut-o, în 1917, dând la tipar la Jeune Parque (într-un „fabulos” tiraj de... 40 de exemplare), devenea el însuşi un maestru. Aţi trăit şi Dvs. o astfel de întâmplare? Cine a fost „Mallarmé”-ul Dvs.? Vă rog s-o istorisiţi.
Lorina Bălteanu: Aici ar trebui să spun ceva despre frate-miu. Cel frumos, cel stăruitor, cel eminent. Pe lângă toate, mai scria și poezii. Cu peniță și cerneală, într-un caiet de matematică în pătrățele. Scria caligrafic, rând cu rând. Căutarea de rime îl făcea să transpire și picăturile de sudoare cădeau pe caiet lățind cuvintele de pe foaie.
Citeam pe ascuns caietul lui cu poezii și încercam să pescuiesc cuvintele din cerneală cu un sentiment straniu, de parcă erau scrise de mine. Doar că greșit.
Până la urmă, le-am transcris, mai bine zis, le-am scris din nou în alt caiet, tot în pătrățele, cu scrisul meu ne-caligrafic și, dintr-un cunoscut sentiment de concurență fraternă, m-am lăudat la toată lumea, că astfel poeziile lui sunt mai frumoase.
S-a supărat rău frate-miu. Mi-a tras și vreo doi bobârnaci după cap. Ca să se răzbune, m-a mai poreclit „poiată”. Așa și am rămas pentru ai mei până azi – „poiată”, nu poet.
Apoi a fost Ziua Poeziei de pe Aleea Clasicilor în primul și unicul meu an de la Filologia Universității de Stat din Chișinău. Tocmai în acea zi colegele mele de cameră plănuiseră să dea pereții cu var, deși știau că e un eveniment literar important, inclusiv pentru ele, studente la Litere. Nu le-am putut convinge să lăsăm curățenia pentru altădată, de aceea am șters-o din cămin cu noaptea în cap. Am ajuns la bustul lui Eminescu aproape în fugă, de frică să nu fiu prinsă și întoarsă înapoi, când doar câțiva măturători strângeau în saci frunze îngălbenite de toamnă, căzute pe jos.
A fost o zi magică. Cu multă lume, cu scriitori, pe care îi citisem mai mult cu lanterna sub plapumă, să nu mă certe mama că-mi pierd timpul cu fleacurile. Pentru prima dată l-am văzut pe Grigore Vieru, înconjurat de mame cu copii, pe Nicolae Dabija, care semăna leit cu un băiat din satul nostru, pe Gheorghe Vodă, care cu basca lui purtată pe-o parte, aducea mai mult a pictor, decât a scriitor. Iar Aureliu Busuioc, ca un zeu coborât de pe piedestal, se uita nedumerit în jur – ce caută el printre oameni? De Leonida Lari nu am îndrăznit să mă apropii. Avea nimb deasupra capului și-și citea poeziile la microfon, ca pe niște rugăciuni.
M-am întors atât de fericită la cămin, încât nu a mai contat faptul că fetele din cameră m-au numit nesimțită și leneșă, că mi-au împrăștiat pe jos cărțile aduse de la Ziua Poeziei. Nu a contat nici atunci când aceleași colege au votat unanim exmatricularea mea de la facultate, excluderea din comsomol și chiar din cămin. Nici nu m-am supărat. Nu mai era locul meu acolo.
Gheorghe Vodă a fost cel care m-a cules de pe pragul Uniunii Scriitorilor, când nu știam încotro s-o apuc. Bâlbâită de emoții și de frig, i-am spus că sunt și eu poet. A zâmbit șmecher pe sub mustață și m-a invitat în cabinetul său de la etajul trei. Mi-a turnat într-o cană de tinichea ceai fierbinte să mă încălzesc, și cât am ronțăit covrigeii de pe masă, a citit tot caietul meu cu poezii. M-a lăudat. Mi-a spus că am făcut bine să vin la Uniunea Scriitorilor. Iar de Universitate să nu-mi pară rău – pot să încerc la Institutul de Literatură „M. Gorki” de la Moscova. Fiindcă mai rămânea doar o săptămână până la închiderea concursului de creație, i-a rugat pe cei de la revista Codru să-mi facă urgent o traducere ad-literam a unor poezii și, a doua zi, tot el a trimis textele cu poșta rapidă la Moscova.
Nu o să știu niciodată prin ce minune, din cele o mie de manuscrise în concurs, Aleksandr Mihailov l-a ales pe al meu. Redactor-șef la revista Literaturnaia Ucioba, profesor și critic literar cu renume, el a fost primul meu dascăl, care m-a învățat mai întâi să citesc, și abia după aceea să scriu.
Munți de cărți s-au prăbușit brusc peste mine și aproape m-au strivit sub greutatea lor. Ca pe o vrabie mică și proastă. Muțisem. Nu mai vroiam să fiu scriitor. Nu știam cum. Lunecam pe albul imaculat al hârtiei de scris ca un schior fără schiuri. Toate cărțile bune erau deja scrise și nu-mi mai vedeam rostul pe lumea asta. M-am deprins cu greu să aleg, din teancul de cărți, pe cea de care am nevoie. Și să o închid fără regrete pe cea care nu-mi dădea nimic. De fapt, asta a și însemnat pentru mine școala. Abia după ce Vulpea mea a fost publicată în câteva limbi, m-am repatriat în țara poeziei.
În timp ce L.I. Brejnev molfăia mulțămit cuvintele la televizor, mulți colegi de-ai mei s-au aruncat din disperare în golul de dincolo de ferestre, alții s-au înecat în sticla cu votcă și nu au mai ajuns niciodată la mal. Lumea noastră literară în care existam atunci era clar împărțită în două: cei care cântau la trompetă imnuri glorioase, și ceilalți – niște butoaie pline cu praf de pușcă, strânse în cercuri de fier, care încifrau în texte tristețea, revolta, disperarea și speranța pentru alte vremuri, mai bune. Timpurile erau dure, și chiar dacă erai meteor, trebuia să alegi cerul în care să te stingi și să cazi.
Handicapul de a face parte dintr-o minoritate națională, acolo, la Moscova, l-am transformat într-un atu. Cele două prietene ale mele, Katrin Viali din Tallinn și Lelde Strumbe din Riga, care erau mai în vârstă ca mine, aş putea spune că au fost ghidul meu politic. Ele, crescute în familii de intelectuali contestatari, mi-au transmis mie – fată de țărani, dintr-o fundătură de țară fără prea multe biruințe asupra mersului pe jos al istoriei – alte valori, altă experiență de a rezista tentațiilor. Cred că în această perioadă m-am și format, mi-am creat o atitudine față de tot ce se întâmplă, iar scrisul a devenit unica soluție de existență.
Da, la Moscova mai era și Drujba, magazinul de carte străină, unde veneau toți moldovenii să cumpere cărți românești. Luau totul laolaltă, cu brațul, fără alegere sau din necesitate. Sunt sigură, multe din ele nu au mai fost citite vreodată. Era mai curând un act de prezență a noastră în altă realitate. Un fel de declarație tacită, că suntem altfel, că nu facem corp comun cu tot ce se întâmpla în jur, că avem unde ne întoarce. Și asta în perioada în care în Romania bântuia același comunism feroce. Era totul amestecat, ca într-un ceaun pe plită. Prin ‘83 am fost delegată la un festival din România socialistă, nu doar fiindcă eram studentă eminentă, ci şi fiindcă nimeni din scriitorii ruși nu prea erau interesați să meargă acolo. Peste tot am fost însoțită de o traducătoare din rusă în română, care sigur avea mai multe funcții. În schimbul unei cutii de cafea am reușit să mă dezbaier de ea, ca să mă văd cu Mircea Dinescu.
Nici acasă peisajul literar nu era prea diferit. Și aici te orbeau goarnele strălucitoare la soare. În una din practicele mele de studii la Editura Literatura Artistică am locuit o vară întreagă la pensionatul ziariștilor de la Vadul-lui-Vodă. În tot complexul, locuiam doar eu și Grigore Vieru. Mai era și un paznic la poartă. Gr. Vieru ieșea din căsuța lui de lemn doar când veneau pe la el Doina cu Ion Aldea-Teodorovici, să-i aducă ceva de mâncare. Din respect, lua brânza de oaie cu mâna. Apoi l-am cunoscut pe Vasile Vasilache, devenind prieteni. Partidele noastre de șah erau interminabile, fiindcă între două mișcări de pe tablă, Vasilache vorbea. Despre toate. Despre copilărie și România, despre scris și Rusia, despre colegii lui scriitori încurcați cu puterea etc., etc. Nicolae Esinencu mi-a dat permisiunea să fiu teribilistă. Ca și el. Iar Aureliu Busuioc – dreptul la replică.
Em. G.-P.: Acum, că sunteţi unul dintre cei mai apreciaţi scriitori români contemporani, rogu-Vă să-mi spune-i dacă aţi avut şansa să Vă caute un tânăr autor pentru a „face ucenicie” la Dvs., iar dacă (încă) nu – totul e înainte! –, pe cine dintre autori aţi fi vrut să-l vedeţi pe post de „tânărul Paul Valéry”?
L. B.: De fapt, nu ți-am răspuns nici la prima întrebare exact. Chiar dacă am cunoscut mulți scriitori celebri, cu unii din ei am legat prietenii, nu pot spune că scrisul meu a fost influențat de cineva anume. Am citit doar cărțile în care m-am regăsit pe mine, le-am pus sub tigaie pe cele care aveau doar coperți bune de ceva și am umblat cu ochii și mintea printre oameni, deoarece viața mi-a părut întotdeauna mai interesantă. Am încurajat mulți tineri, poate nu neapărat să scrie cărți, dar cu certitudine i-am mânat să înfrunte oceanul cunoașterii.
De ce am scris eu romanul meu... Într-un moment m-am împiedicat de mine însămi. Căzusem, obosită de atâtea câte le fac. M-am oprit să mă uit înapoi. Și a trebuit să învăț din nou să nu-mi fie frică de albul imaculat al hârtiei.
* * * * * * * * *
Lorina Bălteanu (n. 21 decembrie 1960, satul Peciște, Rezina, RM) este poetă, licențiată a Institutului de Literatură „M. Gorki” din Moscova și a Universității din Dijon. A fost metodistă la Clubul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, redactoare la revistele Orizontul și Sud-Est cultural; între 1992 și 1998, directoare a Fundației Soros Moldova; din 1998, directoare a Trustului de Presă Medialog. În anul 2000 se stabilește la Paris, unde se lansează în design de interior și își creează propria marcă de bijuterii.
Volume publicate: Obstacolul sticlei (Literatura Artistică, Chișinău, 1984), tradus în limba rusă: Pregrada stekla (Moscova, 1985), Cioburi (Hyperion, Chișinău, 1990), Poeme de sticlă (Chișinău, 1997). În 2023 publică la Editura Cartier primul său roman, Legată cu funia de pământ, acum tradus în franceză de Marily le Nir: Cette corde qui m’attache à la terre, Éditions des Syrtes, 2024.
