Em. Galaicu-Păun: Se ştie – iar istoria literaturii a transformat întâmplarea într-un soi de mit – că, la capătul unei întâlniri providenţiale cu idolul său, poetul Stephane Mallarmé, tânărul Paul Valéry a avut un fel de „şoc existenţial”, care avea să-i schimbe destinul: n-a mai publicat poezie vreme de aproape două decenii, iar atunci când a făcut-o, în 1917, dând la tipar la Jeune Parque (într-un „fabulos” tiraj de... 40 de exemplare), devenea el însuşi un maestru. Aţi trăit şi Dvs o astfel de întâmplare? Cine a fost „Mallarmé”-ul Dvs.? Vă rog s-o istorisiţi.
Matei Vişniec: Caut în amintirile mele omul sau oamenii cărora să li se potrivească acest subtil şi nobil termen, de mentor. Îmi aduc, în felul acesta, în primul rînd un elogiu mie însumi: am fost mereu avid, în mod instinctiv, de întîlniri cu persoane interesante, mai vîrstnice decît mine, de la care să pot învăţa ceva. Totul a început la Rădăuţi, oraşul meu natal, unde s-au derulat şi anii mei de şcoală pînă în 1976, cînd m-am dus la facultate la Bucureşti. Acolo m-am format, fiind influenţat de cîţiva profesori dintre care unii mi-au devenit mai tîrziu prieteni.
Cel care efectiv merită titlul de mentor se numea Traian Rotaru, era pictor şi muzeograf la Rădăuţi. La acel muzeu situat într-un loc cu energii deosebite (alături de biserica Bogdana) începusem să merg o dată sau de două ori pe lună la un cenaclu literar, deschis şcolarilor. Eram fascinat de acel loc, de acel spaţiu în care descopeream, expuse oarecum de-a valma, tablouri şi animale împăiate, facsimiluri şi vase din ceramică, obiecte ilustrînd tradiţiile şi meşteşugurile populare, dar şi fotografii dintr-o lume apusă (cea a fostului Imperiu Habsburgic). Acolo l-am cunoscut pe Traian Rotaru, care mi-a deschis nişte uşi nebănuite.
Tot ce îmi spunea acel om mi se părea foarte interesant. Cînd l-am întrebat, la un moment dat, intrigat (să fi avut eu, la ora aceea, în jur de zece sau unsprezece ani?) de ce unii poeţi scriu şi poezie fără rimă, el mi-a explicat pe îndelete că nu trebuie să respingem niciodată noutatea. Acea lecţie de iniţiere în poezia modernă nu am uitat-o niciodată. „Faptul că acum o sută de ani nu existau aparate de radio şi de fotografiat nu înseamnă că trebuie să le respingem astăzi. Faptul că pe vremea lui Eminescu se scriau numai poezii cu rimă nu înseamnă că trebuie să respingem astăzi poezia în vers liber…” Aceste fraze, tonul cu care erau spuse, răbdarea acelui om cu un copil aflat în clasa a patra sau a cincea, merită calificativul de mentor.
Incitat de Traian Rotaru, am început să scriu şi eu poeme în vers liber, stupefiat de cîtă libertate se putea ascunde în cuvinte şi în jocul cu cuvintele. Traian Rotaru avea o disponibilitate maximă pentru ceea ce scriam, iar eu eram motivat la maximum de disponibilitatea sa. Iar cînd am aflat că tot el dădea lecţii de desen la Casa Pionierilor, bineînţeles că m-am înscris imediat la atelierul de desen.
Traian Rotaru avea o frunte largă şi un început de chelie, o privire luminată de nişte ochi albaştri, era înalt şi calm, nu se grăbea niciodată şi se conducea după nişte reguli zen. Cînd am început să iau lecţii de desen cu el, mi s-au deschis brusc alte orizonturi. Cu atît mai mult, cu cît omul mi-a spus „Matei, uşa atelierului meu este deschisă tot timpul pentru tine”.
Într-un eseu purtînd semnătura filozofului Mihai Şora am găsit o frumoasă punere în pagină a gîndurilor sub forma unui dialog între un discipol şi un mai ştiutor. Aşa a fost şi Traian Rotaru pentru mine timp de peste opt ani, de prin clasa cincea pînă cînd am plecat la facultate: un mai ştiutor în micul oraş Rădăuţi, un mai ştiutor care mă iniţia în lumea artelor şi în arta evadării din tot ceea ce ne obtura în acei ani orizontul.
O apropiere şi mai mare de acest om s-a produs însă în momentul cînd m-a invitat în propria sa casă. El însuşi avea doi copii, o fată şi un băiat, mai mari decît mine, dar care, s-ar părea, aveau alte înclinaţii decît cele artistice. Vizitele la el acasă au însemnat pentru mine noi revelaţii şi o nouă etapă în descifrarea unor coduri culturale. Traian Rotaru avea o casă modestă, într-o margine a oraşului. O casă cu grădină şi cu curte, cum erau multe la Rădăuţi. Diferenţa este însă că în acea grădină Traian Rotaru îşi construise un atelier. Un atelier de pictură şi de gravură, un atelier în care îi puteam vedea lucrările de inspiraţie suprarealistă şi în care am mai descoperit sute şi sute de cărţi, de albume şi de reviste, practic întreaga istorie a picturii universale, a avangardei şi a literaturii. Ce noroc am avut că mentorul meu a fost un pictor suprarealist, şi încă unul cu gustul boemei. În atelierul său veneau şi alte personaje (poeţi şi artişti) ale acelui micro-univers numit Rădăuţi, punct uitat pe harta universului dar care aspira la unversalitate.
Şi astăzi, pe pereţii camerei mele din casa părinţilor mei de la Rădăuţi, vibrează energia şi interogaţiile metafizice ale cîtorva dintre tablourile şi gravurile lui Traian Rotaru, ferestre deschise spre adolescentul din mine.
În atelierul lui Traian Rotaru, unde am petrecut sute de ore, am răsfoit primele albume cu reproduceri din Dali şi din Picasso, şi tot acolo i-am descoperit practic pe toţi impresioniştii, de la Cézanne la Van Gogh şi de la Monet la Seurat. Şi tot Traian Rotaru a fost cel care, la un moment dat, mi-a spus: „Acum trebuie să începi să-l citeşti pe Dostoievski”.
Multe lucruri am învăţat, în anii adolescenţei, de la acest om! Tot atunci am început să pictez şi eu, iar el mi-ar arătat cum să-mi pregătesc singur şasiurile, să întind pînza, să o prepar… Treptat, mentorul meu mi-a devenit prieten, deşi nu l-am tutuit niciodată. Moartea sa prematură, în anul cînd plecam din ţară, în 1987, a fost o veste teribilă pentru mine. Traian era omul pe care, după ce mi-a deschis porţile imaginaţiei şi ale visului, aş fi vrut să-l pot invita primul la Paris…
Em. G.-P.: Acum, că sunteţi unul dintre cei mai apreciaţi scriitori români contemporani, rogu-vă să-mi spune-ţi dacă aţi avut şansa să vă caute un tânăr autor pentru a „face ucenicie” la Dvs., iar dacă (încă) nu – totul e înainte! –, pe cine dintre autori aţi fi vrut să-l vedeţi pe post de „tânărul Paul Valéry”?
M.V.: La a doua întrebare a acestei anchete îmi este mai greu să răspund. Am fost şi eu, în cursul unei lungi aventuri artistice, căutat de tineri (unii poeţi, alţii actori sau regizori). Dar nu am întreţinut niciodată cu ei un raport ca de la mentor la discipol. Poate şi din cauza faptului că eu însumi rămîn cu sentimentul că aş mai avea multe de învăţat…
Dar poate că e de vină geografia, dat fiind că din 1987 trăiesc în Franţa, deşi sunt mai mult pe drumuri. Am influenţat eu în mod profund pe cineva? Nu îndrăznesc să mă pronunţ în locul altora… Mi s-a întîmplat însă, în Franţa, să-mi pun totuşi de cîteva ori această întrebare, mai ales în legătură cu un tînăr regizor care de peste zece ani montează aproape numai piesele mele. Şi tot de zece ani le prezintă la Festivalul de la Avignon. Dar cu acest om mă văd rar, piesele mele îi vorbesc mai des şi mai mult decît o fac eu însumi…
* * * * * * * * *
Poet, dramaturg, romancier, jurnalist, Matei Vişniec s-a născut pe 29 ianuarie 1956 la Rădăuţi, în nordul României.
A debutat cu poezie în revista Luceafărul în 1972. Mai tîrziu, stabilit la Bucureşti unde a făcut studii de filozofie, s-a numărat printre fondatorii Cenaclului de Luni, condus de criticul Nicolae Manolescu. A debutat în volum în 1980, la editura Albatros, cu o culegere intitulată La noapte va ninge.
Matei Vişniec este autorul a cinci volume de poezie, şase romane şi peste 50 de piese de teatru. Din 1987 trăieşte în Franţa, unde lucrează ca jurnalist la Radio France Internationale. După căderea comunismului, în 1989, activitatea lui Matei Vişniec s-a derulat între Franţa şi România, între două culturi şi două limbi, între Vest şi Est. Piesele sale sunt traduse în peste 30 de limbi şi s-au aflat pe afiş în numeroase ţări.
Numeroase premii i-au răsplătit activitatea, începînd cu Premiul pentru poezie acordat de Uniunea Scriitorilor din România în 1984 pentru volumul Înţeleptul la ora de ceai. El a mai obţinut Premiul Academiei Române şi Premiul UNITER (Uniunea teatrală din România) pentru întreaga activitate. În Franţa i s-a decernat Premiul presei la Festivalul internaţional de teatru de la Avignon, Premiul european al Societăţii Autorilor şi Compozitorilor Dramatici (SACD), dar şi Premiul de literatură europeană Jean Monnet.
* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.