Linkuri accesibilitate

Panteismul timpuriu al lui Mahler


Gustav Mahler s-a născut într-o familie de evrei, în satul Kaliště, partea vorbitoare de limbă germană a Boemiei, pe 7 iulie 1860. În copilărie, se spune despre el, îi plăcea să asculte cântece populare și marșurile soldaților campați în barăcile din vecinătate, din care ar fi putut performa el însuși câteva zeci încă de la vârsta de patru ani.

Dragostea timpurie pentru ritmurile de paradă și melodiile populare simple nu l-a părăsit niciodată și găsim ecouri din toate acestea în simfoniile sale de mai târziu. La vârsta de cincisprezece ani, având deja toate înzestrările muzicale recunoscute, a fost trimis să studieze la Conservatorul din Viena. Mai târziu, avea să petreacă la Universitatea din capitala austriacă doi ani, însă debutul carierei profesionale de dirijor s-a produs în 1880.

În următorii opt ani, Mahler a ocupat poziții în varii teatre din Germania și Austria. Începuse deja să compună înainte de a părăsi Viena: opera corală, Das Klagende Lied („Cântecul de lamentație”), a fost scrisă tot în 1880, însă prima sa compoziție cu adevărat importantă, Lieder eines fahrenden Gesellen, n-a fost finalizată decât în 1884.

Simfoniile lui Gustav Mahler acoperă categorii bine definite, iar compoziția fiecărui astfel de „grup” a fost întotdeauna precedată de un set de cântece. Ele conțin adesea indicii către ideile generale și motivele viitoarelor simfonii. Primul ciclu, bunăoară, povestea unui băiat dezamăgit în dragoste, își găsește corespondentul în Prima Simfonie, finalizată în 1888 și descrisă ca „o tragedie a tinereții frânte în viață”.

Tot în 1888, Mahler era numit director al Operei Regale din Budapesta, un post pe care l-a păstrat vreme de doi ani. Printre succesele lui de acolo s-a numărat producția lui Mozart, Don Giovanni, care a atras în epocă laude din partea lui Johannes Brahms. Geniul lui Mahler ca dirijor era la acea dată complet confirmat. Toate celelalte simfonii, A Doua, A Treia, A Patra, cunoscute și ca Simfoniile „Wunderhorn”, conțin cel puțin câte un element marcant din muzica populară.

Simfonia a Doua este considerată, în general, cea mai bună dintre lucrările timpurii ale lui Mahler. Ea descrie un fel de pelerinaj spiritual, de la dubiu, la pesimism, la credință. Primele trei mișcări sunt pur orchestrale, descriind o luptă de tip prometeic împotriva puterilor superioare și zadarnica goană a sufletului către fericire, atât în natură, cât și printre oameni.

Urmează, apoi, un foarte scurt și frumos cântec pentru alto voce, Urlicht, despre credința și speranța în Dumnezeu, iar ultima izbucnire de disperare, care lasă treptat locul nădejdii, se încheie triumfalist cu oda Învierii lui Friedrich Klopstock. Această simfonie, parțial scrisă în 1890, a fost finalizată în 1894, pe când Mahler încă nu era creștin. Ar fi dificil să ne imaginăm că n-a fost mereu foarte aproape de descoperirea credinței adevărate, chiar dacă mulți din biografii săi au căzut de acord că ideea lui de „înviere” era la acea dată pur naturalistă, similară reîncarnării. Ideile religioase ale acelui Mahler erau panteiste și există dovezi de conversație în care compozitorul promite că „ne vom întoarce cu toții”.

Într-un anumit fel, Mahler a părut să posede mereu o conștiință mistică a imanenței lui Dumnezeu în natură. Găsim această conștiință exprimată în Simfonia a Treia, singura pentru care a și scris un „program” clar definit. În cuvintele sale, ideea care subîntinde opera este că ea „începe cu Natura neînsuflețită și se înalță până la Dragostea lui Dumnezeu”.

În august 1896, scriindu-i sopranei Anna von Mildenburg (1872–1947), Mahler spunea despre ultima sa mișcare orchestrală că izvorăște din „ceea ce-mi spune Dumnezeu” (Was mir Gott erzählt). Nu există vreun dubiu că Mahler descoperise adevăratul sens al Dragostei Divine până în 1986, mai ales că se convertise la catolicism în 1895, în timp ce lucra la această simfonie.

Orchestrațiile „Wunderhorn” au avut, așadar, importanța lor în dezvoltarea ideilor religioase ale lui Mahler. Ultima din grup constituie și un sublim epilog, care poartă mai departe ideea exprimată la finalul simfoniei anterioare: sufletul omului se află în armonie cu Divinul...

Despre blog:

Marius Stan, politolog, specializat în istoria regimurilor comuniste, director de cercetare la Centrul „Hannah Arendt”, Universitatea din București, România. Din septembrie 2018, semnează un blog la Radio Europa Liberă: Distinguo*

(*Un modest omagiu în spiritul rubricii permanente pe care o ținea cândva criticul și eseistul Vladimir Streinu la revista Luceafărul” – Marius Stan)

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG