În urmă cu 76 de ani, Prezidiul Comitetului Executiv al Cominternului (Internaționala a Treia) anunța disoluția „partidului mondial” al proletariatului fondat de Lenin în 1919. Lumea a avut serioase dificultăți în a interpreta acest eveniment. Controlul lui Stalin asupra Cominternului părea total. Mașinăria Internaționalei părea a fi aparatul auxiliar de încredere al politicii externe sovietice. Și atunci, ne putem întreba, de ce a renunțat Stalin la această organizație? Una care, nu-i așa, răspundea imperativului leninist al contopirii politicii interne și externe.
Dizolvarea Cominternului s-a produs pe fondul unui război mondial pentru supraviețuire; apoi, mai ales după Conferința de la Teheran (28 noiembrie–1 decembrie 1943), s-a sugerat că ar fi fost vorba de o concesie a lui Stalin către aliații săi capitaliști. Însă, așa cum arăta istoricul Wolfgang Leonhard în Child of the Revolution, acest lucru a fost negat vehement chiar în interiorul mașinăriei cominterniste. Indiferent de interpretare, ruperea formală a legăturilor partidelor comuniste cu Internaționala le-a înlesnit comuniștilor pătrunderea în mișcările de rezistență din țările de proveniență. Evident, scopul ultim al acestei noi „libertăți” nu era autonomia politică totală a comuniștilor europeni, ci creșterea influenței acestora în viața politică a propriilor state.
Să ne aducem aminte că mișcarea de rezistență din Iugoslavia, sub conducerea Mareșalului Tito, comunist instruit la Moscova, a acționat sub înșelătoarea denumire de Armată de Eliberare Națională. Un alt comunist din linia dură pregătit la Moscova, camarad al lui Tito și Gheorghi Dimitrov, Bolesław Bierut, a înființat Comitetul Național de Eliberare Națională (Comitetul Lublin). Partizanii italieni au căutat, de asemenea, un camuflaj naționalist prin Brigada Garibaldi. Cert este că după dizolvarea Cominternului, partidele comuniste au câștigat în elasticitate și flexibilitate politică.
Această manevră tactică a Kremlinului din primăvara anului 1943 a pus bazele ofensivei politice a comuniștilor după eliberarea Europei ocupate. Fără dispariția Internaționalei a Treia, mulți comuniști n-ar fi reușit ca lideri ai unor țări europene. Exemplele tipice sunt partidele comuniste din Franța și Italia, acolo unde, fără evenimentul de pe 15 mai 1943, comuniștii nu ar fi câștigat încrederea electoratului și n-ar fi intrat în coaliții de guvernare (ex: 1945–1946, în ambele țări). Numeroși comuniști desprinși din fosta familie a Cominternului au ajuns să-și extermine adversarii politici, în propriile țări, în numele patriotismului.
În timpul războiului civil iugoslav din 1942–1945, partizanii comuniști au lichidat sute de preoți catolici și un mare număr de intelectuali croați sub pretextul că ar fi fost fasciști, colaboratori, trădători, etc. Partizanii comuniști ai lui Tito au pregătit terenul pentru dominația sovietică în Balcani. Partizanii comuniști greci nu au reușit același lucru pentru că a fost armata britanică, și nu Armata Roșie, cea care a ocupat Grecia în 1944. Însă partizanii greci au folosit metode similare de teroare spre a-și lichida adversarii politici...
Începând cu 1919, istoria Internaționalei a Treia a avut propria dinamică, legată mai ales de rolul care îi fusese atribuit: crearea de partide comuniste și apoi coordonarea acțiunii acestora în favoarea proiectului revoluționar, în care apărarea intereselor URSS devenise principalul aspect. Funcționarea acestei organizații, ale cărei agenții centrale se aflau la Moscova, iar secțiile naționale erau răspândite pe cinci continente, a rămas secretă, închisă în arhive, până spre sfârșitul secolului. Față de întâlnirile anuale ale comitetului executiv și congrese, în timpul primului deceniu de Comintern avuseseră loc numeroase sesiuni de lucru ale variilor organizații specializate în acțiuni în diferite regiuni ale lumii, în relația cu organizațiile de tineret, mișcările țărănești, ligi ale femeilor, ca să nu mai vorbim de organizațiile de așa-zisă solidaritate cu URSS. Funcționarea Internaționalei se baza pe un sistem de legături între centru și secțiile naționale. Rețeaua funcționa prin emisari, trimiși temporari sau rezidenți permanenți, care trimiteau rapoarte regulate spre a informa conducerea Cominternului despre situația țării respective și a celulei comuniste locale.
Istoriografia Cominternului a avut propria ei poveste, asupra căreia nu voi zăbovi aici. În pofida duratei scurte de viață, Internaționala a Treia a beneficiat de mai mult de 60 de organizații naționale la începutul anilor 1930. Aparatul central și numeroasele grupări asociate alcătuiau un ansamblu proteic dificil de înțeles în întregime. Multe lucrări care oferă informații esențiale despre istoria Internaționalei Comuniste sunt bazate, de fapt, pe studierea și analiza unui singur partid. Astfel, istoriografia Internaționalei, una mai degrabă eterogenă, este alcătuită din diferite straturi și fragmente care trebuie privite în toată evoluția lor, pentru că ele ajung să interfereze cu istoria efectivă a accesului la arhive.
Abia în 1991, arhivele Cominternului au devenit cu adevărat accesibile. Chiar dacă accesul n-a fost vreodată complet, iar după 1995 a putut fi constatat un regres din acest punct de vedere, situația s-a schimbat radical: regula rămâne accesul la arhive, în vreme ce secretizarea/blocarea accesului rămâne excepția. Ceea ce trebuie reținut este faptul că dispariția Uniunii Sovietice și a partidelor comuniste de la putere în Europa de Est a încurajat emergența unor teme ideologice care au ghidat, în multe feluri, interpretările și progresul cercetărilor pe acest subiect.