Linkuri accesibilitate

Mai aduce oare astăzi naționalismul ceva bun?


La o demonstrație împotriva naționalismului și discriminării la Berlin, în octombrie 2018.

Naționalismul devine primejdios când impune elemente care duc automat la excluderea multora din societate.

Mai mult decât religia, pe care se spune că o anunțase Malraux, naționalismul pare a fi considerat maladia molipsitoare a secolului. Aici, construcția europeană s-a izbit frontal de pasiuni ce păreau epuizate în deceniile de prosperitate de după al Doilea Război Mondial.

Naționalismul nu este nici de dreapta nici de stânga, el poate avea atât de multe forme, încât e solubil și în comunism. În România lui Ceaușescu sau în Albania lui Enver Hoxha a funcționat un naționalism comunist ca ideologie oficială. Iugoslavia lui Tito, în schimb, căuta să niveleze naționalismele, iar identitățile etnice, sau presupuse astfel, au răbufnit violent după dezmembrarea federației slavilor din sud.

Comparată cu restul Europei, Rusia lui Putin nu poate încă trece la un naționalism pur rusesc, având atâtea minorități importante, de la tătari la ceceni, iar la nivel administrativ Rusia încă mai face, precum fost URSS, o distincție netă între naționalitate (национальность) și cetățenie (гражданство).

Pentru a înlocui naționalismul de tip clasic, cel care a revenit și e pe cale de a se banaliza în Europa, ideologia oficială a Kremlinului a recurs la vechea doctrină a euroasianismului (despre care am mai scris aici).

Naționalismul mai este foarte important și în felul în care Ucraina se poziționează față de Rusia (pusesem odată întrebarea: Cine-i rus? Cine-i ucrainean?), dar, la fel de bine, asistăm în ultimii la izbucnirea unui naționalism englezesc, coagulat în jurul Brexitului și al controversatei figuri a premierului Boris Johnson.

Asistăm în ultimii la izbucnirea unui naționalism englezesc...

Naționalismul reînviat (combinat cu identitatea religioasă) ne-a dat masacrul de la Srebrenica și toate celelalte orori din timpul recentelor războaie din Balcani.

Tot o formă extremă de naționalism artificial a dus și la genocidul din Rwanda. In ambele cazuri, și în Rwanda și în fostele republici iugoslave, a fost vorba de identități naționale întreținute artificial. Și în Rwanda și în fosta Iugoslavie, combatanții din ambele tabere vorbeau aceeași limbă dar se simțeau diferiți, incompatibili cu cei din față.

Naționalismul devine primejdios când impune elemente care duc automat la excluderea multora din societate. Așa este noul tip de naționalism religios care identifică puritatea națională cu religia ortodoxă. Henry Adams a numit odinioară politica: organizarea sistematică a dușmăniilor („the systematic organization of hatreds”). Un recent articol din New York Times amintește grijulia mizanscenă a lui Miloșevici pentru a stârni naționalismul sârbesc, menținut într-o traumă întreținută cu grijă (a chosen trauma) adunând o uriață mulțime pe Câmpia Mierlei (Kosovo Polje), în 1989, când în fața gloatei înfierbântate Miloșevici a coborât din elicopter de parcă ar fi revenit cneazul Lazăr pe pământ și i-a stârnit cu împlinirea a 600 de ani de la acea bătălie care a schimbat destinul Serbiei, menținând actualitatea unei lupte permanente între creștinătate și islam, ceea ce avea să izbucnească repede între fostele republici iugoslave, prin masacre reciproce.

Iar mitologia națională românească? Cum am scris-o în volumul Dacopatia și alte rătăciri românești, mitologia națională românească nu se poate autodecripta, nu este auto-reflexivă. Ea opune de asemenea o rezistență tenace și agresivă tentativelor externe de decriptare. Decriptarea implică separare, desfacere, împărțirea în atomi de sens, expunerea algoritmului funcțional dincolo de înțelesul fiecărui element al ansamblului. Or, mitologia românească nu poate admite asta, căci spargerea și împărțirea în elemente disparate de sens i-ar pune în pericol unitatea și continuitatea.

Europa comună mai are vreun sens în era reînvierii naționalismelor?

Tot ce tulbură această construcție mitologică este respins, orice element heterogen: maghiarii, țiganii, turcii, trădările trecute, mârșăviile actuale. Reprezentările colective se intersectează astăzi altfel decât o făceau înainte de era Internetului. Ele se întăresc acum una pe alta într-o alunecare și recompunere permanentă, de aceea decriptarea lor trebuie să fie la fel de fluidă pe cât le este funcționarea.

Rămâne desigur întrebarea dacă Europa comună mai are vreun sens în era reînvierii naționalismelor. Răspunsul este cel mai probabil da!, cu condiția găsirii unui nou model în care cele două tendințe, pentru moment contradictorii, să se completeze.

Cf. și:

Complexul superiorității resentimentare

***

În ciuda faptului că au trecut 28 de ani de la proclamarea independenţei R. Moldova în societate nu există o viziune comună asupra identității naționale. Discursul este polarizat între tezele „moldovenismului” și „românismului”. Această polarizare evidențiază modul în care anumite evenimente și fapte istorice sunt interpretate, constatau într-un studiu profesorii Daniel Jakubek şi Vladimír Baar de la Universitatea din Ostrava, Cehia.

Petru Negură
Petru Negură

Atât moldovenismul promovat acum intens şi de preşedintele Igor Dodon, cât şi românismul avansat de curentul unionist pot fi considerate manifestări ale naţionalismului etnic mai curând decât civic, modern, crede sociologul Petru Negură:

„Atunci când a apărut în anii 90 modelul acesta de gândire moldovenist, s-a afirmat că un timp de naţionalism etnic în convingerea că există un grup etnic – moldoveni şi care sunt, chiar dacă foarte puţin, diferiţi de români. Dar ar putea exista un fel de moldovenism care ar fi un naţionalism de altă natură, civic, mai modern cumva, mai emancipat de schemele acestea etnice. Dacă preşedintele Dodon sau oricine altcineva ar spune că este nevoie ca în R. Moldova să existe o coeziune, că noi suntem toţi diferiţi, dar suntem apropiaţi prin aspiraţii, prin dorinţa noastră de a trăi împreună dincolo de diferenţele din punct de vedere etnic sau religios, aceasta ar fi o poziţie de naţionalism civic. Din păcate, felul în care s-a manifestat acest moldovenism la noi, în Moldova, începând cu mijlocul anilor 90 de la agrarieni, trecând prin comunişti, Voronin şi până acum cu PSRM şi Dodon în speţă, cumva discursul acesta naţionalist este mai degrabă etnic.”

Noi suntem toţi diferiţi, dar suntem apropiaţi prin aspiraţii...

Aceeaşi constatare e valabilă şi în acuzul unioniştilor, celor care promovează românismul, constată Petru Negură:

„În cazul unioniştilor se face curs la acelaşi tip de naţionalism etnic, care spune că, noi, toţi românii, trebuie să trăim în acelaşi stat în virtutea faptului că suntem cu toţii români. Hiba acestei poziţii este că ce facem cu ceilalţi, cu celelalte grupuri etnice? Deci, e o atitudine puţin problematică.”

Petru Negură spune că, în general, în istorie naţionalismul a avut un efect pozitiv, contribuind la formarea unor state-naţiuni moderne, dar şi unul negativ care a generat politici de segregare şi de purificare etnică şi au dus la masacre şi la nimiciri de populație în proporții enorme. L-am întrebat pe sociologul Petru Negură care ar fi lecţiile de învăţat ca să se facă abstracţie de naţionalism, astfel încât să nu se ajungă la conflicte şi la dezbinarea societăţii:

„Este nevoie să trecem de la un tip de naţionalism etnic, la unul civic, să ne construim ideea de coeziune naţională nu pe apartenenţa la un grup etnic, ci în baza dorinţei de a crea un stat şi de a locui într-un stat şi în baza unor aspiraţii de viitor.”

Vezi comentarii (2)

XS
SM
MD
LG