Am citit prima frază din Bucurie, de Manuel Vilas (n. 1962), Pandora M, 2023 – „Tot ce am iubit şi am pierdut, tot ce am iubit foarte mult şi am iubit fără să ştim că într-o zi ne va fi răpit, tot ceea ce odată pierdut nu ne-a distrus, chiar dacă a insistat cu asupra de măsură şi a încercat să ne facă praf cu cruzime şi stăruinţă, sfârşeşte, mai devreme sau mai târziu, prin a fi transformat în bucurie” –, şi mi s-a tăiat răsuflarea; dacă o carte începe pe o notă atât de înaltă, pe ce culmi mă va purta de-a lungul celor mult peste 400 de pagini (în tălmăcirea măiestrită a poetului & romancierului bistriţean Marin Mălaicu-Hondrari)?!
Redactată la persoana întâi singular, în continuarea romanului În toate a fost frumuseţe (Prix Femina Etranger, 2019), Bucurie e mai degrabă un jurnal nedatat (cu mici excepţii, când autorul se referă la o zi anume), nu atât al evenimentelor cât al stărilor ce-l însoţesc pe narator (iată-l: „Nu-mi pot închipui lumea fără mine şi în acelaşi timp sunt vrăjit de gândul unei lumi fără mine, mă seduce, mă farmecă, mă înfrumuseţează, mă înnebuneşte şi mă înnobilează”), a cărui profesiune de credinţă sună cât se poate de firesc: „Eu cred că sunt viu şi a fi viu îmi provoacă o bucurie imensă şi cred că toţi cei care am fost eu continuă să fie vii în mine, chiar dacă nu mai există”, de unde şi aproprierea acesteia: „Mi-am dat seama că preferam bucuria lui [Valdi] fericirii. Căci bucuria este mai bună decât fericirea” – şi asta în ciuda faptului că: „Nu există în viaţă ceva mai neajutorat decât un scriitor. Cei mai buni sunt cei mai neajutoraţi, cei mai copii. Scriu pentru că le este teamă”. Cu toate acestea, „trebuie să credem în bucurie, căci fără ea viaţa umană nu va dăinui”.
Anume despre dăinuire este, în ultimă instanţă, scrierea lui Manuel Vilas, fie că vorbeşte despre (& cu, la telefon) fiii săi Vivaldi şi Brahms, fie că-şi evocă părinţii dispăruţi, tatăl Bach şi mama Wagner – Nota Bene: toate personajele poartă nume de compozitori! –, sau îşi urmează cea de-a doua soţie, Mo (de la Mozart, fireşte!), când la Iowa, când la Zurich, sau se întâlneşte cu cititorii săi (printre aceştia, vechi cunoştinţe – ale sale sau ale părinţilor) sau cu figuri ilustre, ex-premierul Felipe Gonzalez de pildă. Un imens caleidoscop de chipuri, unele revenind constant, altele apărând o singură dată, pe care romancierul le prinde în formule memorabile, şi astfel le salvează de la uitare.
Cum de neuitat este şi această precizare auctorială, scoasă pe coperta a patra: „Fericirea reprezintă succesul în viaţă. Bucuria este un sentiment intim, primitiv, atavic. Este o relaţie cu viaţa de dinaintea civilizaţiei. De aceea, pentru mine, bucuria este un mare mister. (…) Din acest motiv, titlul noii mele cărţi este Bucurie”.
11 decembrie ’23