(Pe 4 iunie curent, Marcela Benea împlineşte trei sferturi de veac, dintre care peste 60 de ani sunt ai Poeziei – cu majusculă, de unde poeta însăşi e de o modestie & discreţie desăvârşite. Mi-a luat ceva timp ca s-o conving să facem un interviu filmat, în cele din urmă l-am înregistrat la Biblioteca Naţională a Moldovei, fiind secondat de criticul şi istoricul literar Lucia Ţurcanu, cea care a scris atât de inspirat despre poezia Marcelei Benea; în cele ce urmează, vă propun un fragment.)
Em. Galaicu-Păun: Ne aflăm în sala „Literaturile Lumii” de la Biblioteca Naţională din Chişinău, sală în care generaţii de intelectuali au făcut, ca să zic aşa, „o a doua facultate”, căci aici venea lume de pe lume să citească româneşte. Tocmai ai publicat, dragă Marcela, volumul Rupere de nori, Cartier, 2021, cea de-a cincea carte de poezie (după: Zestre, 1974; Poveste neterminată, 1988; Evadare din frescă, 2008; Traducătorul de suferințe, 2015), hai să începem de la povestea titlului…
Marcela Benea: În fiecare poem de-al meu, pornesc de la ceva foarte concret, poate fi un singur element. E şi cazul poemului Rupere de nori, care a dat titlul cărții. În 1966, când m-am pornit la Chișinău să duc documentele ca să mă înscriu la Universitate, plouaseră cu găleata zi şi noapte, prin urmare drumul spre Zăicani era impracticabil, așa că am plecat cu căruța înspre Costești, printre stânci. Era 26 iulie, pe la șase seara ne-a prins o ploaie cumplită – poemul ar fi trebuit să se numească, de fapt, Prăbușire de nori! –, brusc se făcuse beznă, caii n-au vrut să meargă mai departe, cădeau fulgerele încât le vedeam cum intră în pământ, puteau să ne trăsnească pe oricare dintre noi, eram în total patru persoane. Nu știu ce a fost asta – probabil un miracol că am scăpat vii și nevătămați. Vreo jumătate de oră n-am putut scoate niciun cuvânt, încercam din răsputeri –și doar icneam. Atunci m-am ținut, numai eu ştiu cum, foarte bine, dar după ce a trecut pericolul, abia atunci m-a ajuns spaima. Acesta a fost debutul meu – plecarea în lume, să fac carte –, destul de întunecat.
Em. G.-P.: Negreşit, ai avut un înger păzitor! Chiar despre asta te rog să ne vorbeşti – despre îngerii păzitori care te-au însoțit în viață...
M. B.: Eram elevă și îmi scriam compunerile în versuri, pentru că așa îmi venea mie – pe-atunci eram o mare cititoare de poezie şi de proză, pur şi simplu înghițeam cărțile. Deja printr-a cincea, făceam parte din colegiul redacțional al gazetei de perete – așa a considerat profesorul că merit. Visul meu nu era să public, nu mă interesa – scriam pur și simplu, nu citeam nimănui, nici n-am păstrat nimic. În clasa a zecea a venit dirigintele, Ion Stici – care mă remarcase, adică îmi citise versurile –, și mi-a zis: „Știi că eu am fost coleg cu Dumitru Matcovschi și cu Anatol Ciocanu, hai să vedem ce-i de capul tău?” Le-a scris el, nu mai știu cum a făcut să mă pună în legătură cu ei. Cam din luna iunie până iarna am făcut un schimb de scrisori, dar și de cărți. Anatol Ciocanu credea că o să-mi placă mai mult poezia feminină și îmi trimitea volumele de debut ale poetelor din România, despre care zicea că sunt foarte tinere, foarte culte, chiar prea culte – exact asta își dorea și de la mine. Mi-a zis că unele scriu în vers alb, dar nu mi-a cerut să scriu și eu la fel. Nu te obligă să cauți blestemata aceea de rimă. Pe urmă eu am descoperit că rima îți pune o limită, gândul tău nu se mai dezvoltă așa cum ai vrea tu, imaginea nu e așa cum o doreşti tu, cum o ai în capul tău. Tot Anatol Ciocanu mi-a scris din armată, când a fost luat a doua oară – tocmai citise un poem de-al meu în „Советская женщина”, în traducerea Rimmei Kazakova, se întâmpla prin ’68 sau ‘69. A zis că sună foarte bine, ba chiar „este mai bun decât poemul tău, doar că lipsește prospețimea poeziei tale”. Rimma Kazakova l-a stilizat în maniera aceea rusească, toți traduceau cam la fel.
Pe lângă tinerele poete române arătam destul de palid, dar norocul meu a fost următorul: după ce debutasem în presă, am fost invitată la Chișinău, la un festival de poezie televizat, unde am obţinut locul întâi, drept care m-au trimis la Moscova, unde am luat tot locul întâi. Ei bine, atunci Anatol Ciocanu – un om de o generozitate extraordinară, atâtea sfaturi bune mi-a dat! – mi-a spus: „Prin însăşi esența ei, poezia trebuie să fie cultă și totodată dură ca diamantul, încât să lase urme pe oglinda sufletului; ea trebuie să doară, să fie sinceră, abia cu sinceritatea vei cuceri o lume”. Cam asta mi-a rămas în inimă, peste ani. Cred că și firea mea se potriveşte cu asta, căci am crescut așa, într-un mediu foarte curat și frumos, într-o ambianță bucolică – casa noastră era situată pe malul unui râu, iar în față aveam niște costișe, stânci. În poezia mea, natura din satul de baştină e foarte prezentă. Tot Anatol Ciocanu m-a îndemnat, pe când eram încă elevă, să mă abonez la reviste românești. La Văratic primeam Gazeta Literară, Contemporanul și Luceafărul. De fapt, eu citeam literatură românească de când eram în clasa a cincea, pentru că fratele meu mai mare, student la Medicină, procura în acei ani carte românească. Când am venit la studii în Chișinău, îi citisem deja pe Liviu Rebreanu, Zaharia Stancu, Mihail Sadoveanu ş.a.
Em. G.-P.: Cred că e tocmai momentul potrivit să povesteşti despre prefața lui Grigore Vieru la volumul tău de debut Zestre.
M. B.: Şi iarăşi, îngerul meu bun a fost Anatol Ciocanu, care mi-a zis într-o bună zi: „Marcela, ai suficiente poezii, hai să alcătuim o carte”. Eu îi dictam versurile, și el le bătea la mașina de scris. Apoi ne-am dus împreună la editură, după care am uitat de manuscrisul acela – ulterior, am auzit că Agnesa Roșca a făcut din el ferfeniță. După absolvirea facultăţii, Gheorghe Dodiță, pe atunci prodecan, mi-a propus să plec la Bender, să predau la un colegiu. Eu m-am speriat, căci m-am gândit la atmosfera rusească din acel oraş. N-am spus nimănui și nici n-am căutat ceva de lucru în Chișinău, pentru că trebuia să ai și viză de reședință în capitală, și atunci am plecat la Buteni, un sat prin care nu trecea niciun autobuz, trebuia să mergi de la traseu șase km pe jos, dar a fost şi asta o experiență. Aici n-am prea putut să scriu, aveam 36 de ore pe săptămână, lucram în trei schimburi, locuiam patru fete într-o camera. A fost foarte complicat pentru poezie! Apoi şeful de studii, dl Condrațchi, tatăl Silviei Condrațchi, m-a transferat la școala unde fusese el director, în Costești. Abia aici am avut timp și astfel s-au mai schimbat lucrurile. Apropo, la Buteni venise Liviu Damian, să-mi zică să pregătesc manuscrisul de versuri, dar cum nu puteam să lucrez, nu i l-am prezentat. Într-o bună zi, la Costești a venit dl Boris Movilă, dânsul m-a întrebat cum stau eu acolo, și atunci i-am prezentat manuscrisul, după care m-au angajat la editură. În felul acesta mi-au făcut și viza de reședință. S-a implicat și Uniunea Scriitorilor – probabil s-ar fi implicat și atunci când am terminat universitatea, dar eu am tăcut din gură şi m-am dus să predau la Buteni. Spre marea mea surprindere, m-am trezit cu prezentarea făcută de Grigore Vieru, nu l-am rugat eu s-o scrie. Tot Grigore Vieru mi-a ales titlul cărții – a găsit o poezioară, poate nu tocmai cea mai reușită, dar el a considerat că asta e zestrea mea. E zestrea mea de poezie.
Em. G.-P.: E un titlu foarte reușit, Zestre, unul de-acasă, cu care ţi-ai făcut intrarea în lumea literelor în 1974... La scurt timp, în 1976, la Chişinău venea Nichita Stănescu – şi astăzi circulă legende despre şederea lui aici, tu însă chiar l-ai întâlnit! Cum a fost? cum era Nichita?
M. B.: Pe atunci, lucram la Filarmonica de Stat când a avut loc deschiderea Decadei Literaturii Țărilor Socialiste la Chişinău, un festival foarte important. Acum regret că n-am fost mai atentă atunci, pentru că Polonia avea poeți foarte buni, Iugoslavia avea poeți extraordinari, toată atenția se îndrepta spre Nichita Stănescu. Toată lumea îl adora, ce să mai vorbim. Când a apărut Nichita pe scenă, am simțit că s-a luminat în jur, nu mi se mai întâmplase să văd un poet, dar şi un om cu un chip atât de luminos, cred că era aura sa. Am rămas foarte impresionată. Toată lumea noastră, toți poeții moldoveni se perindau pe la hotelul unde era cazat Stănescu, ca să-i citească poezii. Mie îmi era suficient faptul că l-am văzut – mie mi-e frică să mă apropii de oamenii atât de mari! –, doar de la distanță pot să-i admir, dar să mă apropii – nu! N-aş vrea să intru în amănunte, dar la insistențele cuiva am ajuns și eu în acea cameră de hotel, împreună cu persoana respectivă şi o alta, toate poete. Nichita era atât de generos, încât le oferea tuturor șansă să-i citească, și tocmai prin asta îi făcea importanți. Ne-a rugat şi pe noi să citim câte un poem, eram trei persoane. Mie chiar îmi era frică – cu ce să-l uimesc eu pe Stănescu, n-aveam cu ce, îmi era rușine! –, iar când mi-a zis și mie să citesc, am ales poemul Și scrisorile („Cât timp te vor bântui scrisorile mele/ Și cuvintele ce te zămislesc pe tine...” aproape 70 de versuri; în paranteză fie spus, știu că a plăcut și altora și eu țineam la el, căci l-am scris la Costești, unde eram foarte izolată). Dumnealui m-a rugat să-l citesc a doua oară, între timp cineva a bătut la ușă, dar el a zis: „Eu nu deschid când se citește o poezie ca aceasta!”, și m-a pus să citesc din nou. Eu citeam un vers – Nichita Stănescu repeta versul meu, şi tot aşa până la sfârşitul poemului. După aceea, cât am mai stat acolo, m-a fixat cu privirea și nu și-a mai luat ochii de pe mine. Nu se uita la Marcela, că-i frumoasă – dar ce vedea în mine, nu știu. A urmat un gest frumos – când ne-a petrecut, a zis că nu ne poate lăsa nesărutate și pe colega mea a sărutat-o pe frunte, eu am închis ochii și așteptam și să mă sărute pe frunte, dar m-am trezit cu un sărut pe buze. Nu pasional, dar frumos – a fost sărutul unui poet pentru alt poet. Cred că asta a fost.
Em. G.-P.: Te-a sărutat pe cuvinte, cred că te marchează pe viaţă un asemenea sărut! Şi a mai fost un poet în viaţa ta, Leonard Tuchilatu…
M. B.: Îţi dă puțină încredere, un asemenea gest! Or, eu întotdeauna am suferit de îndoială, şi asta pentru că citeam poezii din literatura universală. Ei bine, când citești atâtea cărți bune, cred că te pune pe gânduri – cum scrii tu? Ai în față cititori, trebuie să fii sincer cu ei, iar dacă nu ești corect, mai bine taci. Nu știu cât mi-a reușit, prea mult am tăcut...
Atunci am întâlnit acel firesc ce m-a urmărit toată viața, şi tot de-atunci am început să-mi caut cărțile mele sau ele m-au găsit pe mine.
După apariţia volumului de debut, am plecat la Moscova cu Leonard Tuchilat, am lucrat acolo un timp... A fost o perioadă foarte grea – boala lui Leonard, m-am ocupat în permanență de el –, încercam să scriu, dar nu-mi reușea sau poate că suferința era prea aproape și aveam nevoie de distanțare. Sau poate doar mie îmi părea că nu-mi reușește, dar pe atunci nici nu prea puteai să publici versuri pesimiste, în presa literară şi la edituri se cerea o poezie optimistă. Nu aveam astfel de versuri, de unde?! dar am înțeles un lucru, din pasa lui Anatol Ciocanu care mă dusese la librăria „Meridiane” – o librărie de literatură străină, de unde puteai să cumperi literatură în limba română –; intrând o dată singură, am văzut cum stătea pe-un raft, foarte stingher, DEX-ul, iar alături, un volum de Rainer Maria Rilke, despre care nu auzisem nimic, cartea nu avea nici prefață, absolut nimic, iar când am început să citesc, pur şi simplu m-am îmbolnăvit de atâta frumusețe. Vedeam viața reală transpusă în poezie. Atunci am întâlnit acel firesc ce m-a urmărit toată viața, şi tot de-atunci am început să-mi caut cărțile mele sau ele m-au găsit pe mine.
Şi încă – dacă vorbesc despre moarte cu seninătate, e că asta am deprins-o de la cei care au trăit la țară, bătrânii noștri se pregăteau toată viața pentru moarte…
Em. G.-P.: În felul acesta te-ai imunizat împotriva realismului socialist, care a păgubit multe talente în acea epocă de tristă amintire. Hai să vorbim şi despre tăcerile tale dintre volume, de 14 ani între prima şi a doua carte, de două decenii, între a doua şi a treia…
M. B.: Viața mea personală a fost cam tot timpul în ceață… Este foarte greu să simți poezia, să o scrii, dar să n-o poţi publica – te simți frustrat. Sufeream foarte tare. Prin 1995-1996 am publicat totuşi un grupaj de versuri în Literatura și arta. Ştiu că poemele au plăcut, dar în scenă tocmai îşi făcea intrarea generația optzecistă, cu o altă percepție a poeziei – și atunci mi-am zis că eu una nu pot să scriu în felul acesta. Credeam că poezia mea e depăşită, și mai eram și foarte retrasă. Şi tocmai tu mi-ai cerut nişte poeme pentru revista Basarabia – ţin minte că ţi le-am dat scrise de mână, cred că ți-a fost greu să le descifrezi –, după ce că îmi prezentaseşi un poem din cea de-a doua carte, Poveste neterminată, în Sud-Est Cultural, la rubrica „Biblioteca de fildeș”. Asta mi-a dat curaj.
În 2005, m-a telefonat Vladimir Bulat, pe care nu-l văzusem niciodată până atunci, vorbind cu un accent puternic de București. Dânsul voia să-mi transmită o revistă, Lichtungen, apărută la Graz, în care eram prezentă alături de Emilian Galaicu-Păun și Irina Nechit, fiecare cu câte o poezie. Ne-am întâlnit la o cafenea, iar el m-a întrebat de ce nu mai scriu. Vladimir Bulat făcuse xerox la poeziile mele (cu alfabet chirilic!), pe care i le-a dat domnului Gerhardt Csejka, care îl întrebase dacă știe o poetă mai puţin cunoscută, pentru numărul aniversar al revistei Lichtungen – tocmai pregătea o Antologie a poeziei europene noi. Gerhardt Csejka fusese copleșit, şi astfel apăream în traducere germană. Atunci i-am promis lui Vladimir Bulat să public o carte nouă. În fiecare dimineață, mă sculam și mă aşterneam pe lucru. Pentru început, mi-am recitit Zestre și Poveste neterminată. Asta mi-a dat curaj, dar în același timp mă și întristase, căci mă gândeam cum am să scriu de-acum înainte. Într-un sertar, am găsit poemele mele scrise de-a lungul anilor, dar pe care nu le editasem, din varii motive. În toamna aceluiași an am prezentat manuscrisul la Editura Prut Internațional – învoiala a fost ca jumătate din cheltuieli să-mi revină, dar eram atât de săracă, încât nu mi-am putut permite cele şapte mii de lei. Totul a rămas baltă. Cineva mi-a sugerat să public la Cartea Moldovei, dar am zis că e editura lui Voronin, ce-mi trebuie mie una ca ata?! M-au întrebat și alții de ce nu public și atunci am sunat-o pe doamna Raisa Suveică, care mă cunoștea de la Filarmonică și îmi citise și poeziile din tinerețe. Am scris împreună un demers la minister, mi-au acceptat proiectul. Era altă variantă, completată, faţă de ce am prezentat la Prut Internațional. Așa a apărut cartea Evadare din frescă, în 2008. Încă un înger bun, Vladimir Bulat – altfel nu știu ce era să fac, poate nici nu se întâmpla minunea asta...
Em. G.-P.: Hai să închidem cercul, revenind la recenta Rupere de nori, în opinia mea – o carte magistrală…
M. B.: Dacă-ți amintești, ți-am citit nişte versuri la telefon prin 2015, iar tu mi-ai zis: „Marcela, ești într-o formă bună, dă-mi o carte pentru Cartier”. În 2019, am vrut să vin la Zilele Literaturii Române la Chişinău, dar aşa şi n-am mai ajuns, pentru că am început să scriu și nu voiam să mă părăsească inspirația. În perioada aceea am compus mai multe poeme. Mi s-a întâmplat în câteva rânduri să mă trezesc pe la o bucată de noapte și să mă aştern pe scris…
Ce să zic, să fii femeie și poet este complicat – la început am fost susținută de scriitori mai în vârstă, iar acum, când poezia a devenit atât de variată, simt umărul generației tinere. Aceasta contează foarte mult și îmi dă curaj să scriu şi de-acum înainte.
* * * * * * *
Marcela Benea (n. 4 iunie 1948, s. Văratic, Râşcani). A absolvit Facultatea de Litere a Universității de Stat din Moldova. Profesoară de limba română, redactor la Editura Cartea moldovenească, redactor literar la Filarmonică, redactor superior la Comitetul de Stat pentru Radioteleviziune. Volume de versuri: Zestre (1974), cu o prefață de Grigore Vieru; Poveste neterminată (1988); Evadare din frescă (2008; volum distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, cu Premiul Ministerului Culturii și Turismului, cu Premiul Biroului de Informare al Consiliului Europei din Republica Moldova și cu Premiul Bibliotecii Naționale pentru cea mai citită carte a anului); 101 poeme (2012); Traducătorul de suferințe (2015; Premiul Festivalului Internațional „Primăvara Europeană a Poeților”, Premiul Uniunii Scriitorilor din România, filiala Chișinău); Rupere de nori (2021). În 2022, publică la Editura Cartier antologia Eu sunt Cartea. Versurile poetei au fost traduse în rusă, ucraineană, bulgară, letonă, armeană, georgiană, maghiară, tătară, kazahă, spaniolă, germană și esperanto.
