Linkuri accesibilitate

Mari turnuri culturale: Episodul modernist


„Natura umană s-a schimbat în jurul anului 1910”, scria Virginia Woolf într-un eseu din anii ’20. Această schimbare a afectat toate relațiile umane, continua ea, „pe cele dintre stăpâni și supuși, soți și soții, părinți și copii. Iar atunci când se schimbă relațiile umane, există, în același timp, o transformare a religiei, comportamentului, politicii și literaturii” (Mr. Bennett and Mrs. Brown).

Desigur, observația scriitoarei nu face decât să confirme cât de volatilă este data nașterii acestei turnuri complexe care i-a chinuit pe intelectualii și artiștii primei decade a secolului XX. Fascinația a existat însă, chiar în doze mari, iar criticii de artă, istoricii, politologii, filologii (ș.a.m.d.) au botezat fenomenul în fel și chip: fin de siècle, avangardism, modernism, Secesiune, Art Nouveau (Jugendstil), expresionism...

Nu a lipsit doar o denumire unanim acceptată, ci și anumite categorii conceptuale necesare pentru priceperea transformărilor culturale ale acelor ani. Subiectul însuși al investigației rămâne ambiguu până în zilele noastre. Să fi fost modernismul un fenomen care s-a petrecut exclusiv în domeniul artelor sau, din contră, unul care a transformat inclusiv fundamentele discursului filosofic, științific și politic?

Este limpede că aceste interogații apar și pentru că implicațiile ideologice și politice ale modernismului s-au dovedit a fi chiar mai tulburătoare. Din acest punct de vedere, nu ne-am putut decide vreodată dacă modernismul este aliatul natural al radicalismului de stânga (așa cum a făcut-o Renato Poggioli), un precursor al fascismului (așa cum a crezut Georg Lukács), sau pur și simplu ceva apolitic.

Critica liberală a fost puternică în special în perioada interbelică, atunci când mulți reprezentanți ai ei au încercat să demonstreze că modernismul ar fi o tendință periculoasă care contribuie în mod direct la iraționalismul politic (deci la subminarea raționalității iluministe)—Julien Benda (Trădarea cărturarilor), Thomas Mann (discursurile și eseurile politice din Order of the day), Johan Huizinga (În umbra zilei de mâine).

În dispută a fost nu doar terminologia, ci și cronologia fenomenului modernist. Unii au insistat că rădăcinile sale ar fi de aflat în epoca romantică și că ar fi intim legate de ascensiunea societății burgheze (Poggioli, Daniel Bell). Alții au vorbit despre perioada post-1848, când romantismul ceda locul naturalismului și simbolismului (Lukács, Jacques Barzun). Iar alții i-au identificat originile în anii 1880, când o alienată și radicalizată generație tânără își descoperea așa-zisa vocație anti-Victoriană și începea asaltul asupra tabuurilor societății.

Au existat apoi critici care au plasat nașterea modernismului în prima decadă a secolului XX, sinonimă cu descoperirea psihanalizei, fenomenologiei, relativității fizice, mecanicii cuantice, artei abstracte, ș.a.m.d. Sau alții, care au vorbit despre Primul Război Mondial și perioada imediat următoare, când nou-descoperitele energii ale expresionismului erau canalizate și transformate în Bauhaus și suprarealism, iar legăturile cu secolul XIX erau definitiv pierdute.

Indiferent de setul de explicații pe care îl acceptăm, așa cum scria și Matei Călinescu în cele Cinci fețe, este limpede că modernitatea, în special cea estetică, trebuie înțeleasă ca un „concept de criză”, implicat într-o relație dialectică cu tradiția, cu civilizația burgheză și chiar cu el însuși.

Dacă originile modernismului sunt într-atât de controversate, decesul lui devine cu adevărat obscur, sau, oricum, puternic contestat. Să se fi petrecut el oare în anii ’30, odată cu ascensiunea fascismului și totalitarismului, sau în anii ’60, odată cu apariția postmodernismului?

Nu avem un răspuns definitiv și putem crede chiar, asemeni criticului literar american Irving Howe, că modernismul trăiește odată cu noi, destinat unei „mai dureroase și cu siguranță mai puțin demne concluzii decât cea a mișcărilor culturale anterioare: ceea ce ne așteaptă este publicitate și senzație, genul de sălbatică parodie care poate fi, într-adevăr, singura soartă mai rea ca moartea” (Decline of the New).

Istoria gândirii este istoria modelelor sale. Mecanica clasică, organismul, selecția naturală, câmpul electric ori computerul sunt câteva din „obiectele” sau sistemele care au fost utilizate prima oară spre a organiza înțelegerea noastră despre lumea naturală. Însă niciun model nu este etern, pentru că abilitatea lui de a furniza simboluri adecvate pentru structurarea lumilor sociale și naturale este ea însăși determinată istoric. Privit retrospectiv, modernismul a exprimat o astfel de turnură conceptuală, când metaforele organiciste ale romantismului au fost abandonate și înlocuite de modelele—relativiste, formaliste și chiar contingente—care au ajuns să descrie gândirea secolului XX.

Vezi comentarii

Despre blog:

Marius Stan, politolog, specializat în istoria regimurilor comuniste, director de cercetare la Centrul „Hannah Arendt”, Universitatea din București, România. Din septembrie 2018, semnează un blog la Radio Europa Liberă: Distinguo*

(*Un modest omagiu în spiritul rubricii permanente pe care o ținea cândva criticul și eseistul Vladimir Streinu la revista Luceafărul” – Marius Stan)

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG