Opera lui Julio Cortázar (1914–1984) a fost întâmpinată cu felurite adjective, de la „existențialistă” și „suprarealistă”, la susținătoare a așa-zisei „antiliteraturi”. Acest lucru nu face decât să ateste complexitatea ideilor sale estetice.
Istoricitatea experienței umane nu i-a fost nicicând mai limpede ca în 1951, anul în care s-a mutat în Franța. Circumstanța istorică a peronism-ului îi exacerbase alienarea spirituală. A fost un moment în care, rupând cu tiparul inerției argentiniene, scriitorul a ales limbajul acțiunii și s-a exilat în Europa. Tot în 1951, Cortázar publica prima sa colecție de scurte povestiri, Bestiario, și traducea în spaniolă, pentru o editură din Buenos Aires, o carte despre filosofia lui Jean-Paul Sartre.
Mutarea lui Cortázar din Argentina în Europa a avut însă prea puțin de-a face cu celebrarea eurocentrică a Parisului ca metropolă culturală. Pentru scriitorul argentinian, capitala franceză a fost un spațiu al informării, nu al formării, o locație geografică din afara Americii Latine care i-a oferit o perspectivă internațională mai amplă cu privire la interacțiunile continentului și potențialele noduri de solidaritate. Singurul mod de a vedea cu adevărat Argentina este din afară, sugerează Julio Cortázar. Din acest punct de vedere, el pare imaginea răsturnată a lui Usbek, personajul Scrisorilor persane ale lui Montesquieu care a făcut carieră din „a privi cu ochii străinului”.
Atunci când a intrat într-un faimos conflict cu scriitorul peruvian José María Arguedas (1911–1969), el n-a făcut decât să invoce distincția pe care o făcuse Walter Benjamin între două tipuri ireconciliabile de povestitor: cel care rămâne acasă pentru a transmite tradițiile existente și a comenta asupra transformărilor lor; și cel care călătorește peste mări și țări pentru a trimite acasă observații despre afacerile internaționale, arătându-le contribuția la înțelegerea evoluției evenimentelor locale.
Pentru cei din prima categorie, ceea ce-a făcut Cortázar nu a fost nimic altceva decât un afront la adresa esteticii locale. Pentru Cortázar însă, ceea ce caracteriza viziunea dintr-un „Paris ca centru de informare” era tocmai potențialul comparativ al acestei abordări, singurul care le permite națiunilor să se gândească unele la altele în termenii (adesea postcoloniali) unor paralele și posibile solidarități.
Chiar dacă multe din povestirile sale pot fi tratate, în general, ca existențialiste, mai ales dacă ne uităm la experiențele protagoniștilor și la perspectivă, câteva din cele mai timpurii, mai ales cele publicate în colecțiile Bestiario și Sfârșitul jocului, par complet tributare acestui curent. Și deși Julio Cortázar a recunoscut suprarealismul și pe Rimbaud ca influențe majore în viața sa de tânăr poet al anilor 1930, existențialiștii de la mijlocul veacului trecut, Sartre și Albert Camus, ale căror opere erau la mare căutare în Buenos Aires-ul anilor ’40, au fost cel puțin la fel de importanți pentru debutul său ca prozator.
O anumită formă de ireverență a marcat de la bun început atât omul Cortázar, cât și scriitorul. Niciun subiect nu era la adăpost de umorul lui, nici chiar cele mai sacre ale tradiției literare latino-americane, precum identitatea culturală și revoluția. Până la apariția romanului său Șotron, în 1963, proza sud-americană fusese profund impregnată de existențialism. Fără să nege importanța literaturii în America Latină și fără să renunțe la adeziunea sa la anumite cauze politice, Cortázar a reușit să dizolve solemnitatea ce părea să domnească peste proză și activismul politic. Îi era cu mult mai teamă să fie infatuat decât să se facă de râs.
Chiar și cei care nu i-au împărtășit complet viziunile politice au trebuit să admită că scriitorul era sincer în opiniile sale și că nu avusese nimic de câștigat de pe urma poziției sale politice. Dacă era naiv, măcar nu era cinic. Cortázar i-a dominat, la propriu și la figurat, pe toți cei pe care i-a susținut. Nu era genul care să îngenuncheze în fața politicienilor influenți. Binemeritata sa faimă l-a plasat deasupra nevoii de medalii și panglici din partea comisarilor culturali, și chiar i-a displăcut retorica ritualurilor politice. I-a criticat adesea pe cei pe care i-a susținut pentru a fi folosit același limbaj al puterii precum cei pe care se chinuiseră să-i răstoarne.
Pentru mulți intelectuali latino-americani, compromisul politic a fost parte integrantă din personalitatea lor, iar cărțile pe care le scriau nu reprezentau altceva decât o altă formă de luptă politică. Cortázar a fost conștient că atunci când cineva ca Gabriel García Márquez scrie Un veac de singurătate, obiceiurile locuitorilor din Macondo nu sunt automat aceleași cu ale celor din Bogota. Cu toate acestea, el a știut și faptul că atunci când Márquez își părăsește mașina de scris, spre exemplu pentru a servi în Tribunalul Bertrand Russell, mustața îi rămâne neschimbată. Altfel spus, atât pentru Márquez, cât și pentru Cortázar, aceleași lucruri se întâmplă în tribunale și în cărți. În ambele situații, oamenii au de-a face cu chestiuni de viață și de moarte, dragoste și ură, justiție și injustiție, libertate și opresiune. Există, desigur, diferențe de ordin estetic, dar substanța rămâne aceeași, și ea poartă numele de America Latină.
Din toate motivele exprimate, literatura lui Julio Cortázar a emanat un fel de minunare și libertate, o ireverență veselă și o sfidare care este foarte specifică anilor ’60 (atunci când a și devenit cu adevărat cunoscut). Când a murit, pe 12 februarie 1984, la Paris, Julio Cortázar avea 69 de ani, suferea de leucemie și durerea pierderii soției cu un an înainte. A rămas, până în ultima clipă, același gigant blând mânat de pasiunea pentru înțelegerea lumii...