Născut în Armenia în 1904, Arshile Gorky și-a părăsit vilaietul (Van) în 1915 și a venit în Statele Unite în 1920, acolo unde și avea să trăiască până la sinuciderea prin spânzurare din 21 iulie 1948. Sentimentul de a fi străin în America nu l-a abandonat niciodată.
Imigrația era o forță esențială în viața americană a acelei perioade. Datorită ei, au trecut oceanul mulți din cei mai mari artiști ai secolului XX, într-o etapă în care arta americană ajungea, în sfârșit, la un compromis cu modernismul european. Această conjunctură n-a fost deloc întâmplătoare, și ea revine adesea ca subiect în interviurile pe care le-au dat artiști imigranți precum Mark Rothko, Ilya Bolotowsky sau Willem de Kooning.
Gorky, în mod special, și-a accentuat cât a putut originile străine. Se prea poate ca tocmai refuzul său de a se lăsa în brațele culturii americane să-i fi dat posibilitatea de a deveni o figură centrală în asimilarea artei moderniste europene și americane. Arshile Gorky nu s-a îndoit niciodată de importanța artei europene, însă a trebuit să lupte și pentru acceptare în America. Împreună cu artiști precum de Kooning, Rothko sau John D. Graham (ucrainean de origine), Gorky a transplantat școala modernistă de la Paris la New York și a ajutat-o să prindă rădăcini.
Dacă sentimentul lui Gorky de alienare socială și artistică era cumva în natura timpurilor, cazul său individual nu putea fi decât unul neobișnuit (prin severitate). Tabloul intitulat The Artist and His Mother demonstrează devotamentul artistului față de o copilărie devastată de genocidul turc împotriva armenilor. La finalul acestui calvar, statutul de outsider al lui Gorky i-a permis să aleagă o cale ferită de prejudecățile europene și americane, una care va duce la noi direcții în pictura țării de adopție.
Arshile Gorky este azi complet îngropat în propria-i mitologie. Tablourile semnate de el se vând la prețuri intimidante și sunt prezente în numeroase expoziții dedicate „maeștrilor moderniști americani”. Pe de altă parte, Gorky, atât de familiar publicului ca monument al melancoliei, pentru ochii săi negri și mustața pe oală, se află în „pericolul” de a dispărea în acele regiuni rarefiate pregătite de publicitatea modernă pentru cei care „au reușit!”.
Gorky nu se aliniază ușor nici legendei populare a expresionismului abstract. Spre deosebire de eroii tipici ai acestuia, pictorul american de origine armeană s-a situat deasupra celorlalți prin partea intelectuală din pictură. Acest „fervent inspector” al tablourilor, vechi și noi, era un intelectual până în măduva oaselor. Și-a trăit cei 44 de ani sub aura cuvintelor și conceptelor, și s-a simțit mereu acasă în biblioteci, muzee și galerii. Se spune chiar că purta întotdeauna la el o cărțulie a maeștrilor și că memorase formele reproducerilor la fel cum cineva reține versurile unei poezii.
Pentru Arshile Gorky, procesul de învățare, analiza și ipotezele erau etape ale operei de artă, după cum desenele și pictura erau mijloacele pentru înțelegerea vieții și a supozițiilor despre ea. Cariera lui Gorky poate fi concepută ca o succesiune de dialoguri cu artiști dispăruți sau prezenți.
Există, desigur, în opera sa ecouri din Cézanne, Jean Ingres, Paolo Uccello, sau, și mai pregnant, din Pablo Picasso și Joan Miró. La toate acestea se adaugă, rând pe rând, prietenia timpurie cu pictorul Misha Reznikoff, anii lungilor plimbări în compania lui de Kooning, discursurile ținute pe băncile din Washington Square sau toate acele cafenele prin care-și făceau veacul artiștii înainte de război.
Lui Gorky îi plăcea să vorbească chiar și atunci când picta, chiar dacă nu era vreun flecar. Vorbea despre idei, valori, atitudini. Orice îi va fi intrat pe ureche ca bârfă ieșea din el ca discernământ. Când un tip pe care îl cunoscuse la o petrecere a trecut pe la studioul lui doar ca să taie frunză la câini, Gorky i-a strigat prin ușa întredeschisă: „Trebuie că nu ești în toate mințile!”
Deși n-a fost primul sau singurul artist american influențat de revoluția europeană contemporană din pictură, Gorky a fost primul modernist american de statură internațională și cel care a asigurat liantul artistic între Europa și Statele Unite. Oricât de mult ar fi imersat în arta celorlalți (Cézanne, Matisse, Picasso, Miró), n-a pastișat niciodată, ci a extras calitate și substanță din arta celor care l-au influențat. Opera lui demonstrează că ceea ce contează nu este ce sau cum preia un artist de la alții, ci ce anume face el cu ceea ce împrumută.