În ultimul său număr, pe luna noiembrie, disponibil de marți 1 nov., revista franceză de studii geopolitice și culturale Le Monde Diplomatique are un întreg dosar despre războiul din Crimeea, pierdut de Rusia în sec. XIX, dar și despre Marx și «chestiunea Orientului».
Când Rusia pierdea războiul din Crimeea
Uitat în mare măsură în țările care, precum Franța și Regatul Unit, l-au câștigat, Războiul Crimeei (1853-1856) este subiectul unei amintiri vii în Rusia, puterea care l-a pierdut.
De o anvergură europeană, războiul Crimeei, conflict major al secolului al XIX-lea, prezintă mai mult de un singur paradox.
Este un război care a fost treptat uitat de societățile și statele occidentale care l-au câștigat, făcând atunci tot ce puteau pentru a sprijini Imperiul Otoman împotriva Rusiei. Dimpotrivă, Rusia și rușii, deși l-au pierdut, au păstrat o amintire mereu proaspătă despre acel război, reflectată în scrieri literare (cum ar fi Poveștile din Sevastopol ale lui Tolstoi), dar și nenumăratele statui și monumentele funerare ridicate eroilor care s-au dovedit la înălțimea traumei suferite.
Asta deoarece, — așa cum am mai arătat-o — pentru ruși, mitologia cuceririi Crimeei (dar și a Caucazului) a fost și a rămas echivalentul mitologiei cuceririi Vestului Sălbatic de către americani. Americanii au apași și mohicani, rușii au tătari și ceceni; și la americani și la ruși s-a cântat eroismul celor care s-au războit cu localnicii și le-au luat pământurile; și la americani și la ruși s-a creat o întreagă literatură colonială, care la rândul ei a produs o mitologie de gradul doi. Americanii au în literatură Ultimul Mohican (J.F. Cooper) - rușii Hagi Murat (Tolstoi); americanii au Cântarea lui Hiawatha (Longfellow) - rușii: Prizonierul din Caucaz (Pușkin).
Doar britanicii în India au mai creat o asemenea mitologie populară și literară, de la Kipling (cu marele roman Kim) până la Salman Rushdie.
Primul «conflict modern», documentat fotografic
Cunoscut posterității drept Războiul Crimeei, conflictul nu s-a limitat la acea peninsulă. S-a jucat într-un spațiu mult mai larg, în Caucaz, în Asia, dar și în Marea Albă și până în Insulele Solovki! Un alt paradox: dacă a fost extrem de mortal (aproape 800.000 de morți), numai o minoritate (240.000) dintre victime au fost militari uciși în lupte, în timp ce cel mai mare număr au fost victime ale tifosului, holerei, dizenteriei sau scorbutului.
A fost un conflict „modern”: primul din istoria Europei care a fost fotografiat profesional [Robert Fenton, fotograf englez, a publicat în 1856 un album numit „Fotografii luate în Crimeea, n red.];
acoperit de reporteri de război (sau, sistematic, de la distanță, de către comentatori precum Karl Marx); a apelat la telegraf, adaptat la scopuri militare; apoi la vapoarele cu aburi; au fost introduse noi arme devastatoare, cum ar fi puștile cu țevi ghintuite; au fost introduse spitalele de campanie unde activau multe femei, surori medicale (călugărițe sau laice), și s-a folosit, odată cu chirurgul Nikolai Pirogov, eterul ca anestezic pe câmpul de luptă.
Dar un alt paradox este că acela nu a fost un conflict care a opus Creștinătatea unui Islam reprezentat atunci mai ales de Imperiul Otoman, ci o coaliție de mari state occidentale creștine (Anglia, Franța și casa de Savoia, cu Sardinia-Piemont), aliate cu Imperiul Otoman împotriva Rusiei. Tot așa, acel război stârnise un sentiment visceral anti-rus în opiniile publice europene.
Marx, Rusia și principatele române
Cum o amintește, în detaliu, Le Monde Diplomatique, războiul din Crimeea (1853-1856), câștigat de coaliția occidentală și otomană, turcă, a fost și conflictul care l-a revelat pe Karl Marx ca jurnalist, dar și atitudinea sa profund anti-rusă.
Totul se petrecea în plin «Great Game», Marele Joc, acea lungă înfruntare geostrategică, în Asia, prin care Imperiul Britanic și cel țarist au căutat, de-a lungul sec. XIX, să-și contra-balanseze reciproc influența în Asia Centrală, Caucaz și India. „Marele Joc” s-a încheiat ca un meci nul, odată cu războaiele mondiale ale sec. XX și decolonizarea (și aici s-ar putea citi cu folos romanul lui Kipling: Kim).
Ce este surprinzător, este că Marx era foarte părtinitor și total anti-rus în acea înfruntare. Departe de a vedea acolo o înfruntare între mari imperii multinaționale în egală măsură prădătoare și detestabile, Marx era cu totul de partea aliaților și a Turciei.
Marx a scris cu înverșunare în favoarea unei înfrângeri a Rusiei și pentru a se păstra Imperiul Otoman în forma și structura pe care le avea, din rațiuni de echilibru geo-politic.
Articolele lui Marx despre tactica și strategia militară în timpul asediului Sevastopolului au fost remarcate în mod deosebit. Publicate în două ziare din Marea Britanie (în Sheffield și Londra, ambele numite întâmplător Free Press), articolele au fost publicate după moartea sa. Printre acestea, un articol din 1856 despre primul ministru, Lordul Palmerston, afirma insistent că acesta ar fi un agent plătit de Rusia!
Ba chiar, studiind o lungă serie de documente, Marx ajunsese la concluzia, fără a fi un complotist, că Palmerston nici nu era primul politician occidental plătit de Rusia și că acea practică de corupere sistematică a politicienilor europeni importanți dura deja de mai decenii (parte din articole au fost strânse de fiica lui, Eleanor, în volumul «Dezvăluiri cu privire la istoria diplomației din sec. al XVIII-lea»).
Asta stârnește ecouri cunoscute și în ton cu cele de astăzi (mai scrisesem aici despre « Rublele lui Matteo Salvini» și cum extreme-dreapta europene au fost de-a lungul anilor finanțate parțial de Moscova și continuă să fie).
Marx nu a reușit să dovedească acuzația că premierul britanic, Lordul Palmerston, era plătit de Rusia, însă a militat ca Principatele Române (Valahia și Moldova) să nu cadă sub influența Rusiei. În «Dezvăluiri cu privire la istoria diplomației din sec. al XVIII-lea» el scria deja că Marea Britanie «prin Colquhoun, consulul său de la București», are «un interes material ascuns în a împiedica dezvoltarea comerțului Principatelor» [române].
Sigur, asta sună la fel de convingător ca afirmația fantezistă a multor conspiraționiști români de astăzi, care pretind și insistă că Olanda ar avea un interes în a bloca intrarea României în spațiul Schengen, deoarece dorește să împiedice dezvoltarea comerțului prin portul Constanța. Ce e important însă este că în jurul actualului război din Ucraina (unde Crimeea joacă din nou un rol central) plutesc teorii conspiraționiste și o atmosferă care pot fi înțelese mai bine studiind istoria Marelui Joc al sec. XIX și a celuilalt Război al Crimeei.
