Mai mult decât orice alte teologii politice, marxismul a fost capabil să descurajeze pentru multe decenii dezvoltarea interogației critice și să hrănească un atașament ardent, chiar fanatic, din partea intelectualilor occidentali, de obicei sceptici.
Dezintegrarea gnozei staliniste ca sistem auto-suficient al normelor autoritare și preceptelor cvasi-mistice i-a împins pe intelectualii revizioniști către construcția a ceea ce Leszek Kołakowski a numit un marxism agnostic, în realitate o încercare donchihotească de a salva esența umanistă a doctrinei de teamă ca nu cumva întreaga utopie marxistă să se dezmembreze.
Marxismul critic a fost de aceea o tentativă de a regenera dimensiunea morală a practicii politice. Revizionismul a meditat asupra relației dintre mijloace și scopuri și a ajuns la concluzia că niciun scop nu poate justifica manipularea și degradarea individului.
Relativismul etic a fost prezentat drept cea mai pernicioasă înșelătorie, iar valorile morale au fost din nou reclamate ca valori transcendente, independent de circumstanțe accidentale sau interese egoiste. Mai puțin idealiști ca adversarii lor neortodocși, supervizorii ideologici erau mai prudenți. Dedicați unui realpolitik cinic, ei nu au văzut niciun motiv pentru a lăsa duhul afară din lampă.
Reificat sub forma puterii ideologice, marxismul a fost condamnat să rămână în viață ca un ceremonial simbolic imaterial. A încerca să-l reanimi și să-l secularizezi, așa cum au făcut-o gânditorii revizioniști, a echivalat în cele din urmă cu narcisismul intelectual. Ideea era nu să recâștige un presupus originar obiectiv libertar, ci să formuleze condițiile în care poate fi inventat spațiul social eliberat.
Milovan Djilas a identificat în mod vizionar, la începutul anilor 1980, degenerarea birocratică a marxismului ca una din principalele cauze ale dezastrului final: „Odată cu extincția acestei credințe utopice, comunismul și-a pierdut sufletul, a sa raison d’être. Susținut în mare măsură de un aparat birocratic bine plătit și de ambițiile imperialiste ale oligarhiei sovietice, s-a metamorfozat într-o și mai banală sete de putere, pierzându-și astfel forța revoluționară și, într-un grad înalt, forța sa vulcanică. Făcând toate acestea, comunismul a fost redus la propria-i sete de putere, esența monopolistă, și, de aceea, s-a autocondamnat la distrugere” (Of Prisons and Ideas).
Anumiți filosofi occidentali (în special Cornelius Castoriadis și Claude Lefort), spre deosebire de mulți gânditori est-europeni, care au fost predispuși la iluziile reformiste tradiționale, au înțeles că pentru a câștiga credibilitate, discursul opoziției trebuia să fie de-marxizat. Andrzej Walicki susține o abordare similară atunci când argumentează faptul că din cauza diluției, domesticirii și golirii marxismului de aspectul său revoluționar utopic, oricine este obligat să țintească astăzi către o „defamiliarizare” a marxismului „prin acordarea unei atenții adecvate trăsăturilor sale milenariste”. (Marxism and the Leap to the Kingdom of Freedom)
Atuurile dialectice (ideologice) au trebuit să fie date în vileag și luate drept ceea ce erau: justificări întortocheate pentru umilirea ființei umane. De la revizionismul sfârșitului anilor 1950 și începutului anilor 1960, la tratamentul sceptic aplicat marxismului de către disidenți sau chiar anti-marxismul deschis, a existat o întreagă odisee a speranțelor ruinate și iluziilor ratate.
În loc să se consoleze cu ceea ce Hegel a numit o „litanie a lamentărilor”, gânditorii disidenți au încercat să clarifice cauzele acestui sfârșit nereușit al concubinajului dintre marxism și intelectuali.
O cauză a fost conștientizarea crescândă a ambivalenței inerente mesajului marxist, o nemulțumire față de utopismul pragmatic. Mentorul disidenților asociați cu Carta 77 în Cehoslovacia, filosoful Jan Patočka, a respins pur și simplu pretenția marxismului la o prerogativă revoluționară asupra istoriei:
„Oamenii nu inventează moralitatea în mod arbitrar, pentru a le servi nevoile, dorințele, înclinațiile și aspirațiile. Din contră, moralitatea este cea care definește ce înseamnă a fi uman”. (citat de Edward Findlay în Caring for the Soul in a Postmodern Age)
