Linkuri accesibilitate

Masa rotundă poloneză la 30 de ani


Negocierile Mesei Rotunde au început în Polonia în urmă cu 30 de ani, pe 6 februarie 1989, și au continuat vreme de două luni de zile, până pe 5 aprilie. Au existat doisprezece echipe de lucru care s-au zbătut să ajungă la un compromis asupra mai multor chestiuni esențiale și de interes public. Atenția s-a concentrat la început pe grupul care discuta pluralismul sindicatelor, dar s-a mutat apoi asupra grupului dedicat reformei politice, din care făceau parte Janusz Reykowski (Partidul Muncitoresc Unit Polonez) și Bronisław Geremek (Solidaritatea, proaspăt reintrată în legalitate), unul din primii și cei mai importanți consilieri ai lui Lech Wałęsa. În drumul spre acordul final, au fost deblocate multe puncte nevralgice. Pentru cei care au participat la cele opt săptămâni de dezbateri și negocieri aprinse, rămâne amintirea acelor dări de seamă săptămânale în fața camerelor televiziunii naționale, în special expunerile lucide și elegante ale lui Geremek despre natura și funcția instituțiilor și procedurilor democratice, precum și despre pașii care trebuie urmați pentru o transformare profundă a societății poloneze. La aceste discuții au participat, desigur, și reprezentanți ai Bisericii Catolice.

„Masa rotundă” de la Varșovia, februarie 1989
„Masa rotundă” de la Varșovia, februarie 1989

„Revoluția” (Timothy Garton Ash) anticomunistă poloneză a reprezentat un fenomen cultural-politic major, care nu a avut echivalente la fel de spectaculoase în alte țări ale Europei de Est. Să ne amintim că, în timpul anilor ’70 și ’80, o mare parte a populației poloneze s-a implicat în formularea, dezvoltarea și apărarea unor narațiuni contra-hegemonice ce au dus, mai apoi, la constituirea sindicatului Solidaritatea. În fapt, o clasă culturală de opoziție care a contribuit decisiv la delegitimarea sistemului comunist. Jan Kubik (The Polish Round Table of 1989: The Cultural Dimension(s) of the Negotiated Regime Change) a arătat cum Solidaritatea n-a fost o simplă mișcare ori sindicat, ci o clasă culturală in statu nascendi—niciodată consolidată pe deplin, supusă neîncetat riscurilor născute din imensele tendințe centrifuge interne, dar rămasă laolaltă pentru o vreme, solidă și solidară în vremuri cu adevărat întunecate, prin perseverența forțelor centripete ale unificării simbolice. Matricea culturală care a ținut această clasă împreună a fost aceea a unei viziuni polarizate: „noi, poporul, Solidaritatea” versus „ei, autoritățile, comuniștii”. Din acest punct de vedere, Polonia se deosebește de celelalte țări fost comuniste prin aceea că o revoluție culturală i-a premers celei politice. Mai mult, spre deosebire de alte țări, o mare parte a populației a putut să producă suficient capital simbolic pentru a da mai apoi naștere și susține o mobilizare socială masivă.

Lech Walesa (centru) și Tadeusz Mazowiecki (al doilea de la stânga la dreapta), în timpul „Mesei rotunde” de la Varșovia, 6 feburarie 1989
Lech Walesa (centru) și Tadeusz Mazowiecki (al doilea de la stânga la dreapta), în timpul „Mesei rotunde” de la Varșovia, 6 feburarie 1989

Solidaritatea, ca mișcare/formațiune/clasă socială legendară, ar fi trebuit să ofere un imens rezervor de material simbolic din care niște antreprenori politici și culturali pricepuți ar fi trebuit să poată construi fundamentul simbolic și mitologic adecvat pentru nou-creata republică democratică poloneză. Acest lucru nu s-a petrecut. La 30 de ani de la destrămarea pașnică și negociată a sistemului socialismului de stat, a regimului comunist de la Varșovia, Polonia se confruntă cu aceeași criză de încredere în elitele ei politice pe care o regăsim la București, Budapesta ori în alte locuri ale fostului Bloc. La Varșovia, la fel ca la București, deși din motive și traiectorii politico-istorice diferite, nu există nici astăzi o viziune împărtășită asupra viitorului, iar polarizările politice și culturale abundă. Dacă este să ne referim la o cauză principală, vorbim—cred eu—despre un proces de reconciliere neterminat între doi foști adversari: „societatea civilă” și „societatea necivilă”.

În pofida unor eșecuri parțiale ale tranziției la un sistem democratic și o economie de piață funcționale, lecțiile Solidarității, ale meselor rotunde și ale acțiunii societății civile la momentul anului 1989 rămân indispensabile coduri de conduită politică (și etică). A existat o perioadă (1980–1986) de străpungere a statu-quo-ului socialist, care a debutat odată cu înființarea Solidarității pe 17 septembrie 1980. A urmat o lungă perioadă de criză deschisă de Legea Marțială din 1981. Apoi, amnistia din 11 septembrie 1986 a redeschis calea către o epocă mai normală, fie și pentru faptul că toți activiștii Solidarității au fost eliberați din închisori. A urmat constituirea mesei rotunde, care a culminat cu alcătuirea cabinetului Mazowiecki, precum și o nesfârșită dezbatere publică pe marginea confruntării versus compromisului, a excluderii versus includerii. Din păcate, așa cum observăm de la distanța celor trei decenii de analize riguroase și pe baza surselor primare din ce în ce mai voluminoase, contradicțiile au persistat în politica poloneză (și, general, post-comunistă europeană) și au avut un rol important în diluarea mesajului esențial al anului 1989.

Nu avem aici timp să discutăm frământările din sânul Solidarității în toiul procesului de selecție a echipei de negociere și nici nu putem expedia în câteva cuvinte cum anume s-a ajuns la „echipa Wałęsa” ca reprezentantă a societății. Cert este că primele falii în cultura politică poloneză post-comunistă își au originea și în aceste tribulații (vezi pozițiile adversative ale unui Leszek Moczulski, sau ale radicalului Aleksander Hall). Cum spunea cândva Jacek Kuroń, „ne-am amenințat unii pe alții cu bazele noastre [sprijinul popular]”. Într-adevăr, negocierile mesei rotunde începute în urmă cu 30 de ani nu au fost doar discuții între reprezentanții opoziției și cei ai autorităților, ci și între membrii Solidarității și societate. Wałęsa însuși a vizitat numeroase centre industriale chiar din prima zi a negocierilor și a încercat să atragă cât mai multă susținere.

Numai că logica unui anume compromis presupusă de o astfel de negociere a îndemnat cele două tabere la o atenuare a imaginii adversarului, la o îmblânzire a ei. Imaginea dușmanului a fost schimbată peste noapte în cea a adversarului ca partener de negociere. Stereotipurile anterioare au lăsat locul unor persoane reale, cu CV-uri, cu propria carismă și propriile defecte. Persoane anterior dezumanizate trebuiau acum, în arena nou-createlor simboluri politice, să fie privite în dimensiunea lor umană. Asemenea schimbări fundamentale în structura mentală a unei comunități politice nu se produc peste noapte.

Poate că o parte din lecțiile anului 1989 ar trebui să se refere mai des și la tensiunea—adesea insurmontabilă—între impetuozitatea transformării și inerțiile sistemice ori chiar personale, între imperativul unor noi coduri de conduită politică, socială, economică, sau chiar privată, și realitatea frustă a variilor reflexe dobândite în totalitarism...

Marius Stan, politolog, specializat în istoria regimurilor comuniste, director de cercetare la Centrul „Hannah Arendt”, Universitatea din București, România. Din septembrie 2018, semnează un blog la Radio Europa Liberă: Distinguo*

(*Un modest omagiu în spiritul rubricii permanente pe care o ținea cândva criticul și eseistul Vladimir Streinu la revista Luceafărul” – Marius Stan)

XS
SM
MD
LG