Linkuri accesibilitate

Memorie și destin. Lecturi fondatoare


Format ca sociolog în prima parte a anilor 1970, am beneficiat de relativa deschidere a perioadei, inclusiv accesul la cărți de orientare antistalinistă și neomarxistă. Multe dintre ele le-am citit grație prietenului meu Alexei Florescu, al cărui tată, Mihail, el însuși fost voluntar în Spania și luptător în maquis, era nu doar un tehnocrat al regimului, membru al C.C., secretar de stat la Consiliul Național pentru Știință și Tehnologie, ci și un vorace cititor și colecționar de cărți de filosofie, sociologie și politologie.

Alte lucrări aparținând tradiției stângii liberale le-am citit grație lui Dumitru Țepeneag și soției acestuia, Mona. Nu trebuie neglijat acest lucru, mai ales din perspectiva informațională și metodologică necesară scrierii unei istorii necontrafăcute a comunismului. O mare parte a literaturii critice la adresa leninismului și a expresiei sale paroxistice care a fost stalinismul provine exact din direcția marxismului anti-autoritar, fie el de direcție reformistă (social-democrată), fie neo-hegeliană (marxismul occidental ilustrat de operele tânărului Lukács, precum și de cele ale lui Antonio Gramsci și ale filosofilor Școlii de la Frankfurt).

Aș pomeni și impactul lecturilor din Troțki, din Rosa Luxemburg (mai ales Critica revoluției ruse). Nu mai vorbesc de influența exercitată asupra mea de formidabila trilogie consacrată istoriei marxismului de Leszek Kołakowski. Tocmai pentru că mă ocupam de „teoria critică a societății”, am devenit tot mai interesat de natura radicalismului politic de stânga, în genere, și de avatarurile acestuia în versiunea sa românească. Eram obsedat de momentele misterioase din istoria ilegalității comuniste, precum și de teribilele rivalități dintre diverșii lideri ai partidului. Îmi doream să înțeleg mecanismele puterii, mai întâi în interiorul minusculei secte politice numite PC din România (Secție a Internaționalei a III-a Comuniste - Comintern), apoi ca formațiune dominantă, a cărei viziune ideologică avea să ducă la completa transformare a țării în direcția tragică a utopiei egalitariste de sorginte bolșevică.

Nu intru aici în spinoasa chestiune a relației dintre leninism și marxismul originar, amintind doar că unii dintre cei mai acerbi și mai persuasivi critici ai pucismului conspiraționist leninist, inclusiv Constantin Dobrogeanu-Gherea, Karl Kautsky, Rosa Luxemburg, Gheorghi Plehanov, Troțki însuși înainte de convertirea sa la bolșevism, ca să nu mai vorbesc de menșevici celebri precum Iuli Martov, Fiodor Dan și Pavel Akselrod, erau marxiști convinși. Tema raportului dintre marxism și bolșevism merită, așadar, tratată cu deplină seriozitate.

Discursul oficial, mai ales după „Expunerea” lui Nicolae Ceaușescu din mai 1966, cu prilejul celei de-a 45-a aniversări a constituirii Partidului Comunist din România (PCR), combina invocarea criteriilor științifice în recunoașterea „meritelor reale ale diverșilor militanți” cu fixația descoperirii continuității mișcării progresiste, chiar anti-imperialiste în istoria românească, de la Mihai Viteazul (mai târziu se va vorbi de Burebista și Decebal) la orgoliosul secretar general ce-i succedase lui Dej în martie 1965. Venind eu însumi din mediul ilegaliștilor, mai precis din acea micro-cultură politică a foștilor voluntari din Spania și a luptătorilor din Rezistența franceză, am descoperit foarte devreme contrastul dintre legendele oficiale și diversele fragmente de adevăr subiectiv, așa cum apăreau ele în discuții private, mărturisiri sincopate și ironii mușcătoare. Descopeream, de asemenea, o temă ce avea să mă frământe de-a lungul întregii mele cariere profesionale: raportul dintre comunism, fascism, anticomunism și antifascism, pe scurt, deveneam conștient că, așa cum a demonstrat-o François Furet, relația dintre cele două mișcări totalitare, visceral ostile valorilor și instituțiilor democratice liberale, era chestiunea istorică fundamentală a veacului XX.

XS
SM
MD
LG