Fotbalul, științele politice și istoria comunismului au ceva în comun: toată lumea crede că se pricepe la ele. Toți au ceva de comentat, expertiza este considerată superfluă, un moft academic pe care nu dăm două parale. Lucrul în arhive, consultarea unor colecții de reviste de mult și pe nedrept uitate, interviurile cu martorii, investigațiile aprofundate, la ce bun toate acestea? Ne dăm cu presupusul după cum ni se năzărește, suntem cu toții maeștri ai cunoașterii istorice, ai departajărilor ideologice, ai tradițiilor spirituale.
Cam așa stau lucrurile în aceste zile cu ceea ce a devenit pentru unii un fel de sport pseudo-teoretic. Sar de la galerie diverși anonimi care încep să citeze, fără să priceapă de fapt ce citesc, texte găsite aleatoriu pe internet. Wikipedia este prezentată ca o nouă evanghelie, un fel de depozit absolut al cunoașterii universale, deși, cum se știe, textele nu sunt semnate și n-au trecut vreodată printr-o minimă verificare academică. În plus, dacă Wikipedia în engleză mai trece prin varii filtre, ceea ce apare uneori în ediția românească ține de suprarealism. Din nefericire, știu de la prietenii mei polonezi, situația este similară în cazul ediției în acea limbă. Iată de ce cred că merită să reiau câteva adevăruri factuale, ușor demonstrabile și care n-ar trebui să necesite dezbateri speciale.
Ignorantia non est argumentum, nu voi obosi să o repet. Ruptura istorică dintre bolșevici și menșevici a avut loc în 1903 în legătură cu definirea condiției de membru al PSDMR. Lenin formulase încă din 1902, în Ce-i de făcut? gramatica noului autoritarism instituțional, deci filosofia partidului de avangardă format din revoluționari de profesie. Menșevicii au refuzat acest model (vezi cartea lui Claude Lefort, La complication). După 1918, au fost printre criticii cei mai consecvenți ai sovietismului. Au fost deportați, expulzați, ponegriți, arestați, condamnați, mulți au fost împușcați (la fel ca anarhiștii, eserii, kadeții, monarhiștii, etc.).
Pentru cei într-adevăr interesați de subiect sugerez lectura cărții fundamentale care este The History of the CPSU de Leonard Shapiro, precum și a contribuțiilor esențiale ale unor Nikolai Berdiaev, Richard Pipes, Adam Ulam, Robert C. Tucker, Stephen Cohen, Lars Lih, Boris Nikolaevski, Dmitri Volkogonov, Alain Besançon, Pierre Broué, Hélène Carrère d'Encausse, Bertram Wolfe, Robert Service, Ronald Suny, etc. Despre „etosul” bolșevismului fundamental opus celui al menșevismului a scris Ken Jowitt. Cele două mari curente au creat propriile lor culturi politice, au avut viziuni ireconciliabile despre revoluție, partid, democrație și dictatură. Bolșevismul s-a convertit într-o religie politică, a șacalizat politicul (spre a relua formularea lui Emilio Gentile). După 1918, Menșevismul a rămas fidel raționalității democratice, chiar dacă s-a situat uneori, în perioada anterioară, pe poziții radical-utopice. Aștept prea mult dacă sugerez că ar fi bine să nu cădem în capcanele amatorismului trufaș?
Gheorghi Valentinovici Plehanov (mult timp idolul lui Lenin, apoi criticul său intransigent), Julius Martov (un timp cel mai apropiat prieten al aceluiași Lenin), Pavel Akselrod, Fiodor Dan și tânărul Troțki au criticat acest neo-iacobinism in statu nascendi, la fel și Rosa Luxemburg în Germania. Nu doar eu, dar și doctoranzii mei ori ai altor profesori care se ocupă de subiect, știu aceste lucruri. Le știe perfect și Gorbaciov (ajuns acum la 87 de ani) care, mai ales după 1987, a încercat depășirea bolșevismului și chiar abandonarea tradiției leniniste, promovând, cum a demonstrat Archie Brown, un neo-menșevism sui generis.
Menșevicii s-au opus pucismului leninist, conspiraționismului obsesiv, dizolvării dictatoriale a Adunării Constituante în ianuarie 1918, actul fondator al sistemului partidului unic. Cel mai important a fost că menșevicii (care nu trebuie romanțați, dar nici calomniați prin mistificări mai mult sau mai puțin instrumentale) s-au delimitat tranșant de cultul leninist al violenței și de anihilarea deliberată a statului de drept (ceea ce Hannah Arendt a numit distrugerea persoanei morale și a persoanei juridice în totalitarism).
Liderii celor două curente aparțineau de fapt aceleiași generații: Martov era născut în 1873, Lenin în 1870. Foarte puțini menșevici au migrat către bolșevici. Stalin nu a fost menșevic. Troțki a flirtat cu menșevismul, apoi, împreună cu Alexandra Kollontai, a creat o facțiune între cele două grupări. A aderat oficial la bolșevism abia după revoluția din februarie 1917. Tocmai acest non-bolșevism i-a fost reproșat de triumviri (Grigori Zinoviev, Lev Kamenev, Iosif Stalin) în perioada ferocei lupte pentru mantaua lui Lenin (1923–1925) și mai târziu. Lenin însuși amintea „non-bolșevismul” lui Troțki în Scrisoarea către Congres (1922), testamentul său politic (dar cerea să nu-i fie imputat personal acestuia).
